Westminster

Roxana Patraș Publicat la: 29-05-2015

Întrebându-mă, printre altele, de ce unii politicieni precum Kogălniceanu, Carp sau Filipescu nu se sfiau să eticheteze politica românească drept „decadentă” într-un moment când instituțiile noastre nu trecuseră de vârsta primei copilării, am fost tentată să scriu despre fascinația modelelor îndepărtate, despre viziunile luminoase ale cetății Albionului. Da, da, ale Albionului, chiar aici, la gurile Dunării… De fapt, nu ar fi fost o idee chiar rea să documentez proiecțiile utopice ale vieții parlamentare de dinainte de votul democratic, mai ales că mulți o doreau rânduită după tipicul westminsterian. Într-adevăr, intervențiile politicienilor români de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt încărcate de referințe admirative la „engleji” și „Englitera”.

S-o zic drept, și mai ispititoare mi se arăta ipoteza ca Regatul Unit (și întreaga tradiție a instituțiilor sale politice) să fi constituit, pentru această lume tocmită după calapod oriental, icoana pură a nivelului de civilizație politică la care se poate înălța bătrâna fiară descrisă de Aristotel. Epuizate prin mimetism, modelele Franței, Belgiei, Germaniei sau Rusiei se arătau a fi uneori neconvingătoare, așa că Anglia sau America ieșeau din joben ca o soluție salvatoare, o cale de mijloc, menită să scoată România din ecuația tensiunilor geopolitice imediate. Ar trebui să adăugăm, așadar, vechilor orientări francofile, germanofile și rusofile una mai puțin pronunțată, ușor utopică, marcată mai mult discursiv. Într-adevăr, anglofilia se manifestă de cele mai multe ori ca un efect retoric. Supărat pe adversarii literari și politici, însuși Maiorescu declară la un moment dat că vrea să-și ia câmpii în America. Ca el, atâția alții. Nu degeaba, lucrurile englezești – de la viață parlamentară până la ceaiuri, mirodenii și stofe – sunt asociate cu imaginea unui lux lipsit de opulența celui francez, însă perceput în lumina unui și mai mare rafinament datorită îndepărtării culturale dintre noi și „engleji”.

Influență engleză în cultura românească? Cam hazardat, oricum, mai ales că engleză nu s-a vorbit și nu s-a scris la noi cam până la finele secolului al XIX-lea. Mă rog, iată un subiect greu pentru adevărații temerari. Ca să scurtez o cale piezișă, mi-am dat seama că idealizarea de ieri și de azi a unor practici politice occidentale se datorează poate și lipsei reprezentărilor concrete, spațiale. Ai văzut clădirea Parlamentului englez? Nu?! Următoarea dată când îi faci poze semețului Big Ben, nu uita că abia în spatele lui se află the real deal. Vechea instituție englezească și multe dintre noțiunile politice moderne („stânga”, „dreapta”) reprezintă – zic o banalitate, evident! – emanațiile unor „gândiri arhitectonice”, rezultatul unei partiții a spațiului între indivizi. Parlamentarii englezi, de pildă, își duc veacul într-o elegantă clădire, scăldată de valurile capricioase ale Tamisei. Sprijinit cu un umăr în legendarul turn cu ceas, așezat acolo parcă să-i indice vechimea, monumentul pare desprins din conturul gotic al abației-panteon unde națiunea își încoronează sau își depune monarhii. E o relație subtilă între trecutul sicrielor de regi și un prezent al politicii vii.

În Westminster Abbey, ideea tradiției se înfățișează în formele cele mai palpabile. Trecutul națiunii e concret și dinamic. Numai el poate pune corect accentele asupra momentului prezent. De jur-împrejurul altarului, osemintele monarhilor și personalităților participă la nunțile și la botezurile actualilor suverani. Ba mai mult, și obiectele trecutului par să se fi poziționat într-o formă semnificativă din punct de vedere politic. Ca două săbii ce nu pot încăpea în aceeași teacă, sarcofagele somptuoase ale reginelor Elisabeta I și Maria Stuart se supraveghează reciproc. Într-un colț, statuia monumentală a lui Benjamin Disraeli se uită condescendent peste plăcuța rectangulară unde șade scris numele lui Gladstone. Numele lui și al altora se șterg încet sub pașii tăi târâiți, dezorientați. Și tot așa, dintr-o firidă încălzită de lumina blândă a vitraliilor, ne privește bustul lui Oliver Cromwell. După ce trupul i-a fost deshumat de Charles II, două decenii la rând – zic unele surse – ar fi stat acolo, înfipt într-un țăruș de peste șase metri, craniul dușmanului de moarte al monarhiei și simbolul libertății parlamentare duse la extrem.

Tot din punct de vedere urbanistic ai putea percepe și sensul supravegherii reciproce a instituțiilor statului: așezate față în față, ferestrele Abației Westminster și ale Parlamentului se privesc direct în ochi, ca doi luptători colosali. Calitatea de monumente vii, dinamice stă în capacitatea lor de a-și depăși condiția de recipient al trecutului și de a modela imaginația politică a prezentului. E drept, așa înțelegi că nu orice clădire monumentală poate fi transformată într-un Palat al Parlamentului. În ciuda convertirii, Casa Poporului, de pildă, nu a încetat a spune povestea tiraniei. Și nu va înceta să o spună, atât timp cât, monstruoasă și însingurată, se va avea numai pe sine drept punct de reper.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe