Ca în titlu

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 29-05-2015

Aflat la ediția a doua, Colocviul Național al Revistelor de Cultură organizat de Arca s-a desfășurat la Arad, adică exact în orașul unde, cu puțin timp în urmă, fusesem la „Zilele și Serile de Literatură Doinaș”, o altă manifestare aflată la început, când entuziasmul organizatorului (Lia Faur) este intact, iar promisiunile, în genere, se țin. Abia în timp, de la un an la altul, susținerea partenerilor instituționali și a sponsorilor mai pălește, ceea ce face ca revistele culturale sprijinite de autorități locale să aibă o viață mai lungă și mai bună decât cele din orașele în care autoritățile au altă treabă decât cea de a susține cultura, pe cea locală și cu atât mai puțin pe cea națională.

Dar nu despre dificultățile financiare și problemele cu difuzarea s-a discutat la colocviul moderat impecabil de Vasile Dan și Alexandru Cistelecan, ci despre un subiect inclus în tema anunțată („Afinități literare, alianțe legitime, coterii”) și în legătură cu care domnul Cistelecan a tras de mânecă vorbitorii să se exprime. Întrucât tentația reprezentantului de revistă culturală a fost aceea de a prezenta pe larg o anumită revistă (care oare?), domnul Cistelecan i-a tăiat-o după vreo șase minute și l-a rugat să se refere și la subiect. Care a fost deci subiectul?

O revistă culturală românească (cele ale minorităților sunt un capitol aparte) trebuie să aibă o identitate forte și o direcție de ideologie literară? Sau este preferabil „eclectismul”? E mai bine cu agendă sau fără agendă, ca în titlul rubricii mele?

Înainte de a-mi expune punctul de vedere, să vedem ce opinii au avut colegii mei. Pentru Aurel Pantea (Discobolul), personalitatea distinctă a unei reviste se obține și se păstrează printr-o personalitate critică. Gabriel Chifu (România literară) a marcat și el rolul criticilor ca instanțe de valorizare, pledând pentru un model „generalist” al revistelor culturale. Dan Cristea (Luceafărul de dimineață) a vorbit despre rolul esențial al unei echipe de critici la o revistă și s-a declarat un „antiideolog”. Marius Chelaru (Convorbiri literare) a expus o abordare politică a revistei ieșene în anii ’90, între timp atenuată, dar care nu a schimbat „generalismul” publicației. Gheorghe Schwartz a deplâns situația curentă, în care știi dinainte ce vei citi într-o revistă, în funcție de agenda ei sau a celui ce semnează în coloanele sale. Ion Mureșan a avut aplauze la scenă deschisă cu susținerea tezei conform căreia se pot face reviste și din „negativități”, dând exemplul Tribunei de azi, unde se colectează un „puroi” de veleitarism, iar Cristian Bleotu (Radio România Cultural) a declarat că îi place foarte mult Vatra, cu numerele ei tematice. În fine, Alexandru Cistelecan, completându-l pe Marius Chelaru, a ironizat subțire „flexibilizarea” criteriilor de valoare în publicarea unor autori locali, un subiect care ar putea genera în sine o întreagă sesiune de discuții. La fel a fost punctul de vedere al lui Vasile Dan, legat de relația revistelor culturale și a scriitorilor români cu publicul tânăr și cu școala.

Cum văd eu lucrurile? Există o cale de mijloc între o revistă monocoloră și una pestriță, între un bloc ideologic și o varză postideologică? Fiecare din cele două formule prezintă avantaje și inconveniente. Revista cu agendă contribuie la subîmpărțirea în bine și în rău a câmpului cultural. Se vede mai bine o anumită orientare printr-o asemenea revistă și, cu cât am avea mai multe reviste de această factură, de anumite orientări distincte, cu atât democrația culturală ar ieși întărită. Ca în Parlament, am avea reviste de stânga și reviste de dreapta, reviste ecologiste, reviste monarhiste. Și fiecare ar citi revista ce răspunde opțiunii sale ideologice. Dezavantajul acestei formule, remarcat și de Gheorghe Schwartz, este că știi dinainte ce vei citi, și în revista X, și în revista Y. Asta merge o vreme, dar apoi intervine sfânta plictiseală, ca după anii ’90, când unii citeau numai România liberă, alții numai Adevărul.

Revista fără agendă lasă totul la latitudinea colaboratorului, care, dacă e critic literar, nu va citi cărțile în funcție de culoarea politică a ochilor autorilor, ci după înserieri literare în care să se distingă originalitatea ori, dimpotrivă, epigonismul scriitorului evaluat. Cititorul apreciază această deschidere, dar ea devine de la un moment dat obositoare prin atomizare. Nu rareori, parcurgând câte un număr de revistă în care fiecare scrie despre ce-i trece prin cap, mă simt ca la Auchan. Poate că o idee de Hornbach, cu disocierea zonelor tematice și problematice (sculele acolo, florile dincolo, peștișorii în față, pe dreapta), n-ar strica, întru orientarea cititorului buimăcit de atâta diversitate.

Fără agendă să fim, carevasăzică, dar s-o știm și noi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe