Being Klaus Iohannis

Lucian Dîrdală Publicat la: 29-05-2015

Unii s-au obișnuit deja, alții mai au nevoie de timp: începem anul cu Klaus Iohannis și la fel se va întâmpla, în mod normal, până în 2019. Dacă citim prea multe ziare, ne uităm prea mult la televizor sau navigăm prea mult pe rețelele sociale, ne alegem cu senzația că există o mulțime de câștigători și, nu rareori, că persoana lui Klaus Iohannis nici măcar nu a contat cine știe ce.

„E omul nostru” (cei din PNL); „noi am fost în prima linie” (cei din PDL); „fără noi, în turul doi…” (fanii Monicăi Macovei sau cei ai lui Traian Băsescu); „noi, societatea civilă”, „noi, diaspora” și așa mai departe. E o aglomerație teribilă la ghișeul meritelor, neegalată decât de îmbulzeala de la cel al datoriilor politice și morale contractate implicit de noul președinte.

Mai riscăm să ne alegem cu impresia că domnul Iohannis este duhul ieșit din lampa antisistem a lui Aladin pe la sfârșitul primăverii trecute, cu obligația de a face ceea ce vrem noi să facă, de a fi ceea ce vrem noi să fie. Asta, dacă nu cumva ajungem la concluzia că am asistat la un caz remarcabil de ascensiune dinspre întunericul Grivco înspre lumina pură a anticorupției.

În fine, dacă nu cumva am făcut-o deja, am avea senzația că suntem printre puținii care încă nu i-au trimis o scrisoare deschisă prin care să-i explice că primul, al doilea sau al nu știu câtelea gest al său (sau al soției sale) reprezintă o trădare a idealurilor din 16 noiembrie, un semn rău pentru viitor și așa mai departe.

Dacă e să ne luăm după reacțiile din spațiul public, mulți dintre noi simt o dorință arzătoare de a-l călăuzi pe Klaus Iohannis. Nu știm prea bine ce e cu politica locală sibiană sau cu organizarea minorității germane, dar avem impresia că lucrurile erau simple, după cum tot simplă a fost mișcarea prin care a ajuns la vârful PNL – așadar are nevoie de îndrumare. Dacă nu cumva tot simplă a fost și câștigarea prezidențialelor.

În fapt, vorbim despre cineva care a scăpat cu bine din aventura eșuată a anului 2009, a tăcut înțelept în vara lui 2012, când toată lumea țipa, și a refuzat rolul de supporting actor în vara anului trecut, preferându-l pe cel principal.

Sigur, Sibiul nu e România. Dar nici statul Arkansas nu e SUA, ceea ce nu l-a împiedicat pe guvernatorul Bill Clinton să ajungă unde a ajuns. Orașul sau județul de provincie, fie el și unul special, nu-ți oferă cele necesare pentru o bună performanță la vârful statului român. Dar nici prea mult rău nu-ți face: dacă ești serios și te mai ajută puțin și inteligența, înveți politica la firul ierbii. Mai greu e cu dezbaterile televizate, pentru că liderii politici și administrativi locali nu sunt contraziși prea des și și-au cam pierdut obișnuința. S-a văzut asta în disputele din timpul campaniei, când bunul-simț părea a fi o armă de calibrul doi. Acum, în noul decor de la Cotroceni, președintele Iohannis poate din nou să comunice fără a fi contrazis de cineva. Cârcotașii sunt invitați să-i viziteze pagina de Facebook.

Încă nu e clar care îi sunt prioritățile, cum și le va ierarhiza, cum va încerca să le urmărească. Discursul său electoral a semănat uneori cu cel al unui independent – asta era și ideea pentru a-i scoate la vot pe dezamăgiți. Discursul său prezidențial seamănă tot cu cel al unui independent – acum însă rezultatul este că se înmulțesc dezamăgiții.

Ar fi de presupus că domnul Iohannis va dori să rămână liderul neoficial al partidului „său”, noul PNL, dar marea problemă este aceea că, din când în când, partidele au nevoie și de șefi oficiali.

A arătat că înțelege situația de coabitare și urmează litera și spiritul Constituției, însă aici vorbim despre o lege fundamentală scrisă pentru Ion Iliescu și modificată ușor pentru a i se potrivi lui Adrian Năstase (din fericire, n-a fost cazul). Încet-încet, pe măsură ce ne apropiem de alegeri, semnele de deferență cu care îl copleșește astăzi Victor Ponta vor fi completate de politicoase lovituri de pumnal. „Cine se va trezi că are de plătit o factură mai mare de pe urma acestui menaj politic?” este probabil una dintre întrebările esențiale ale următoarelor optsprezece luni.

Politicianul Klaus Iohannis pare să fie înzestrat cu răbdare, poate că și nervii îi sunt de oțel. Urmează să vedem dacă este înzestrat și cu o calitate pe care n-o putem evalua decât ceva mai târziu – cinci luni nu înseamnă mult mai mult decât cinci minute. E vorba despre vechea și demodata virtute politică, în sensul originar al termenului.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe