Psihanaliza și arta – sens și contrasens

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 29-05-2015

Suprarealismul, acest curent artistic ce are reprezentanți preponderent în artele vizuale și literatură, se află într-o relație strânsă și cu psihanaliza. În fapt, se intersectează, și nu doar temporal, în primele decenii ale secolului trecut.

Printre accepțiunile psihanalizei se află și aceasta: demersul de investigare a proceselor psihice prin reliefarea semnificației inconștiente a cuvintelor, acțiunilor și producțiilor imaginare (vise, obsesii, fantasme etc.) ale unui individ, în baza asocierii libere a acestora. Suprarealismul este un curent de avangardă ce proclamă libertatea totală de expresie, așa cum se regăsește și în spusele lui André Breton, inițiatorul curentului: „Suprarealismul este credința în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci disprețuite, în omnipotența visului, în jocul dezinteresat al gândirii”.

Forma „statuară” este relativ recentă, însă elemente ale suprarealismului se regăsesc încă din mitologia antică, în opera fantastică și grotescă a lui Hieronymus Bosch sau „arta magică” a lui Novalis și mai mereu în practicile ocultismului și ale alchimiei din toate timpurile.

Este important de subliniat însă că, dacă rolul psihanalizei este unul terapeutic, nu același este și cel al suprarealismului (cel puțin în aparență…). De altfel, André Breton consemnează cu dezamăgire refuzul lui Freud de a contribui la Trajectoire du rêve, apărută în 1938: „O colecție de vise fără asocierile lor, fără înțelegerea circumstanțelor în care cineva visează nu înseamnă nimic pentru mine și mi-a luat destul de mult timp pentru a înțelege ce ar putea însemna pentru ceilalți”.

De-a lungul evoluției sale, suprarealismul a comportat o dinamică intensă, cu accente conflictuale, încă de la zămislirea sa din Sânii lui Tyresias. Subtitlul a fost schimbat în ultima clipă de însuși autorul său, Guillaume Apollinaire, din dramă supranaturalistă în dramă suprarealistă.

Salvador Dalí, un foarte entuziast simpatizant al suprarealismului, a fost exclus din grupul artiștilor din cauza comportamentului său, ceea ce l-a impulsionat spre creionarea propriului stil, celebra metodă paranoico-critică: „o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”. Se pare însă că doar Dalí, de această dată datorită comportamentului său, a fost singurul care a reușit să stârnească interesul lui Freud pentru folosirea suprarealistă a psihanalizei.

În 1915, Freud face prima dată distincția între energia pulsională, care nu devine niciodată conștientă, și energia emoțională (denumită și cuantum de afect), care se regăsește în preconștient și care este susceptibilă să se descarce în situațiile în care reușește să scape de cenzura conștientului. La rândul său, Léopold Szondi raportează sfera pulsiunilor la psihologia abisală, inconștientul devenind sediul lor. Inconștientul este stratificat în trei straturi cu dezvoltare cronologică diferită: inconștientul personal (pulsiunile sexuale), inconștientul familial (sistemul pulsional genetic) și inconștientul colectiv (sistemul pulsional arhaic – arhetipurile, viața imaginară a individului, viziunile, halucinațiile, visele).

Astfel, dacă pulsiunile se pot implica direct în artă, în conținutul său, arta devine suficientă pentru explicarea lor? Ce se întâmplă când acestea se manifestă în afara artei? Cât adevăr se află în spusele lui Dalí: „Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia”?

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe