Capcanele liberalizării

Mioara Anton Publicat la: 29-05-2015

Începutul promițător al perioadei Ceaușescu a fost umbrit, la câteva luni de la finalizarea Congresului al IX-lea, de „afacerea” studenților de la Filosofie. Intelectualii și studenții rămâneau categoriile sensibile, predispuse să conteste autoritatea partidului și să pună sub semnul întrebării valabilitatea sistemului.

Desovietizarea accelerată a culturii române, precum și declarațiile noii conduceri instituite după moartea lui Gheorghiu-Dej au alimentat speranțele celor mai mulți că partidul va admite dezbateri libere. „Dezghețul” ceaușist era însă o iluzie. În octombrie 1965, un grup de studenți de la Facultatea de Filosofie erau acuzați că au manifestat atitudini dușmănoase la adresa partidului și a statului. Conform rapoartelor Securității, cele șase „elemente izolate” – Ștefan Nicolici, Traian Vasar, Mihai Turcu, Iulian Bădin, Nicolae Octavian, Gheorghe Boboc – propagaseră „teorii revizioniste” care contestau natura și funcționarea puterii comuniste în România. Securitatea informa că cei șase își instigaseră colegii la revoltă cerând mărirea burselor, dreptul la grevă și întruniri publice, scoaterea economiei politice din programa de învățământ. Totodată, criticaseră metodele folosite pentru colectivizarea agriculturii, birocratizarea puterii și absența partidelor politice, esențiale pentru funcționarea unui regim care se prezenta a fi democratic: „Faptele și comportarea lor (…) îi caracterizează ca pe niște elemente mârșave, antipatriotice, rupte de realitățile din țara noastră. Ei au încercat în mod premeditat să-i instige pe studenți la acte nesăbuite”.

Pentru comisia de anchetă, Traian Vasar se dovedise a fi cel mai periculos, deoarece ideile sale riscau să câștige numeroși adepți printre cei predispuși la îndoială: „Confundând în mod intenționat libertățile cu anarhia, el cerea, nici mai mult, nici mai puțin, să se permită studenților să învețe în ce facultate vor, să discute ce vor, iar presa să publice orice fel de articole, indiferent de conținutul lor, să existe «libertatea individului de a acționa după dorințele proprii»”.

În centrul scandalului care a cuprins lumea universitară s-a aflat și decanul Facultății de Filosofie, Tudor Bugnariu, filosof marxist, fost ilegalist, devotat cauzei încă de la începuturile sale. Rezervele față de linia partidului l-au adus în atenția Securității încă de la sfârșitul anului 1964. Supravegherea informativă scotea la iveală „atitudini potrivnice”, „răbufniri dușmănoase” și critici tăioase referitoare la „creaturile staliniste” care populau universul puterii comuniste. Urmărirea studenților de către agenții de Securitate era privită de către decan ca un abuz polițienesc, dar și ca o încercare de intimidare a celor mai buni dintre studenți. Tudor Bugnariu a sprijinit cauza contestatarilor și a încercat să-i asigure că nu va exista nici un proces politic. Dar Securitatea avea alte planuri, ce îl includeau și pe decanul Facultății de Filosofie, care devenise mult prea critic și prea apropiat de studenții care se pronunțau pentru reformarea sistemului. Construirea cazului a durat aproape un an, timp în care au fost adunate informații compromițătoare atât despre studenți, cât și despre filosoful nemulțumit.

Practica demascărilor proprie anilor ’50 se păstrase ca exemplaritate a pedepsei, cei șase fiind incriminați într-o ședință publică organizată la Facultatea de Drept. Implicarea Securității în construirea dosarului acuzațiilor era nu numai o demonstrație de forță, dar arăta și limitele pe care partidul era dispus să le admită în relația cu potențialele curente contestatare. Tudor Bugnariu a fost sancționat pe linie de partid cu vot de blam și înlocuit de la conducerea Facultății cu Constantin Nicuță, secretarul de partid al aceleiași instituții. Valul represiunii s-a extins asupra tuturor celor pe care Securitatea i-a considerat nesiguri, deopotrivă studenți și profesori. Episodul s-a încheiat cu exmatricularea studenților, interzicerea accesului în învățământul superior și marginalizarea profesorilor considerați a fi mult prea liberali. Chiar dacă nu au existat sentințe cu trimiterea în închisoare, așa cum se întâmplase în perioada înghețului ideologic (1956-1958), partidul a trasat încă o dată granița între ceea ce era permis și ceea ce era interzis. „Duba neagră”, definitorie pentru realitatea punitivă a anilor ’50, putea fi oricând folosită, astfel încât frica să nu dispară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral