Despre ospitalitate

Teodora Manea Publicat la: 29-05-2015

Nu vreau să scriu în mod kantian despre datoriile gazdei și nici ca Derrida despre paradoxul de a fi oaspete. Vreau să-mi pun degetele pe experiența reală și personală.

Din senin, aud că vom avea fetele, plus o franțuzoaică elevă într-un schimb școlar. Mesagerul: fosta nevastă, care trebuie să plece la un interviu pentru un job peste hotare. Franțuzoaicei i s-a promis propria cameră, așa că toată casa trebuie recroită pentru cinci, în loc de trei persoane, curățată și scuturată. După permutări spațiale, ne înghesuim cu toții într-un dormitor pentru o săptămână. „Biroul” meu trebuie deconstruit din camera de oaspeți și reașezat pe hol, deasupra mașinii de spălat. Dar cum Dumnezeu a inventat laptopul, spațiul gândirii și al creației devine și el migrator, portabil și pliabil. Așa că voi gândi și scrie în bucătărie cel mai adesea, ca să țin un ochi pe cartofi. Apoi voi reflecta și corecta eseuri pe canapea, cu Pokemon și Max Steel pe fundal, alături de cotoiul ce sforăie la ventilatorul laptopului și cu câinele la picioare.

Franțuzoaica vine la micul dejun la 6:30. Foarte spartan, un pahar cu suc de portocale și o felie de pâine cu Nutella. Eu și fiica-mea împrumutată din dotarea soțului sorbim timid același suc de portocale și mușcăm grațios din feliuța de pâine. După ce pleacă oaspetele, ne repezim disperate la frigider și umplem buzunarele nesimțite ale ființei cu brânzeturi, iaurt și mezeluri vesele. Masa de seară a franțuzoaicei e la fel de echilibrată: fără cărnuri, pentru că îngreunează digestia, cu multă salată și apă plată. Nouă ne ghiorțăiesc mațele de dorul cârnaților… Dar ospitalitatea ne schimbă conduita, ne acoperim cu o crustă de raționalitate, pe care, în genere, relaxarea domestică o neagă pentru deliciile confortului. Ne transformăm, mâncăm rațional, din datorie pentru corpul nostru, și nu din interesul egoist al papilelor gustative care se dau iar și iar, bezmetice, în caruselul senzațiilor.

De ce adoptăm stilul ei culinar? În fond, este doar o fetiță de 14 ani. Mai întâi, pentru că prezența ei ne freacă nasul în propria iraționalitate. Apoi, vrem să păstrăm aparența că și noi suntem civilizați. Sau poate pentru că ea este oaspete și, cumva instinctiv, încercăm să replicăm mediul ei originar, ca să pavăm podelele goale ale singurătății. Trebuie să o facem să se simtă ca acasă, deși habar nu avem cum este casa ei sau cum se simte ea acasă. Premisa cu care operăm este că fiecare ar trebui să se simtă bine acasă. Însă oare lucrul acesta e valabil pentru adolescenți? Nu sunt ei exact în momentul în care vor să-și nege și să-și depășească cochilia personală?

De-a lungul săptămânii ospitaliere, constat că oaspetele meu se simte bine. Într-o seară, vine în bucătărie și mi se confesează că a fost îngrozită că trebuia să plece într-o țară străină și să stea în casa unor oameni necunoscuți, dar că acum și aici se simte atât de bine, încât nu ar mai vrea să plece acasă. Mă îmbrățișează și plânge, o sperie gândul că nu ne vom mai vedea niciodată. Îi spun că ne vom revedea cu siguranță și că poate veni să ne viziteze când vrea. Este frumoasă, politicoasă, inteligentă, foarte curată și ordonată, copil crescut cu mult bun-simț. Ieri mi-a scris un email că a ajuns cu bine și că părinții ei sunt de acord să vină să mă vadă luna viitoare. Știrea ne taie răsuflarea. Ceva a funcționat prea bine. Și nu știu ce!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe