Marianne Hunter sau despre poezie în stare solidă

Adina Scutelnicu Publicat la: 29-05-2015

Când cuvintele nu sunt de ajuns, începi să compui poezii altfel. Completezi și uneori înlocuiești cuvintele cu limbaje, și ritmuri, și rime agregate în compoziții materiale, fizice. Marianne Hunter scrie poezii cu pietre, cu metale și concepte. Poeziile ei sunt denumite generic bijuterii, dar termenul este mat, fad și tocit. Versurile ei leagă culori, sclipiri, transparențe, linii, idei și sentimente așa cum numai arta o poate face. Poate sună ciudat, dar în bijuteriile ei poți citi emoții, sentimente și povești. Eu asta am deslușit în lucrările lui Marianne Hunter: viață.

Marianne Hunter este un om fericit. S-a născut în 1949, într-o familie modestă din Los Angeles, dar a fost încurajată să exploreze, să învețe și să-și păstreze vie curiozitatea. În copilărie i s-au permis escapade mai greu de înțeles astăzi de părinții din zonele urbane: împreună cu sora ei, Marianne cutreiera orașul în autobuz, vizita muzee de artă, de știință și de istorie. Petreceau ore întregi pe plajă căutând pietricele, pene și scoici. Cele două surori cutreieră și astăzi plajele din când în când, în căutarea unor „cuvinte”.

 

De la monede de cupru la diamante

 

„Am fost dintotdeauna implicată în activități artistice, chiar și primele mele amintiri sunt legate de artă, ele îmi influențează și astăzi imaginația și desenele”, mi-a povestit Marianne. „Una dintre primele imagini pe care mi le amintesc este din jurul vârstei de trei ani, când desenam ceva întinsă pe podea”. Crescută liber și susținută cu însuflețire de familie, Marianne a urmat cursuri de dans și de pictură, care i-au adus încă din copilărie câteva burse speciale de studiu. La vârsta de 18 ani s-a produs revelația care i-a redirecționat viața: prietenul ei i-a făcut cadou un cuptor de jucărie și o trusă pentru emailare. Trei ani mai târziu, Marianne a renunțat la facultate – era studentă la pictură la celebra UCLA (University of California, Los Angeles) –, fiindcă orele de studiu îi diminuau timpul dedicat cercetării tehnicilor de emailare și nici nu se potriveau cu firea ei independentă. „Am fost un student teribil! Nu-mi place să urmez direcții, nici să lucrez în grup sau să-mi fac temele. Și nu-mi place nici să memorez”, mi-a mărturisit ea. A continuat însă individual, până în ziua de azi, munca de cercetare în tehnicile de smălțuire. „Am aproape 66 de ani și sunt la fel de concentrată și interesată de acest domeniu ca în adolescență.” Primele piese smălțuite au avut ca suport monede din cupru, pe care le-a transformat în broșe și inele. Abia după câțiva ani a început să lucreze cu argint. La sfatul unui prieten a emailat interiorul unei rame de argint și așa a început să facă bijuterii „adevărate”. A ezitat mult să folosească pietre prețioase sau semiprețioase, de teamă că lucrările ei vor deveni prea scumpe, dar, după ce a început să le adauge, nu s-a mai putut opri. „Sunt atât de frumoase și mă inspiră atât de mult! Aceste pietre sunt ca niște colivii cu povești și-mi place să le privesc. În timp, am învățat să lucrez cu pietre caboșon, fațetate, pietre naturale, piese mari și mici. Am riscat de multe ori investind într-o piesă foarte scumpă, dar de fiecare dată inspirația m-a dus către o nouă direcție sau o nouă expresie, care m-a umplut de satisfacție la final. Adrenalina e bună când creezi, pentru că entuziasmul în atelierul de lucru este totul!”, a mai adăugat Marianne Hunter. Acum folosește cu dezinvoltură în creațiile ei diamante, platină, aur de 24 de karate sau pietre scumpe, dar înglobează în bijuterii și fosile, monede antice, bucăți de meteoriți, cioburi, scoici, sticlă romană sau pene. Piatra preferată rămâne însă opalul. „Sunt atât de multe tipuri de opal! Unele sunt foarte scumpe, dar îmi pot găsi inspirația și în pietre pe care alții le-ar trece cu vederea. Cum s-ar spune, îmi plac ciudățeniile.”

 

„O ghirlandă de vise, parfum de Shangri-La”

 

Când am întrebat-o care dintre bijuteriile pe care le-a creat este preferata ei, aproape că am blocat-o. „Grea întrebare!… Foarte grea întrebare! Nu știu cum să răspund… Am făcut în viața mea mai bine de 2 000 de piese, începând din 1967. De unele m-am despărțit foarte greu, dar așa funcționează viața mea, fac altă bijuterie cât pot mai frumoasă și mai interesantă, o prezint într-un spectacol și cineva o cumpără. Acesta e singurul mod de viață pe care-l cunosc și cred că e un mod bun de a-ți depăna traiul. Dar mi-e imposibil să spun la care dintre bijuteriile mele țin cel mai mult.” Temele pe care le abordează Marianne Hunter sunt diverse: natura, pozitivul din cultura umană, basme și mitologie, mediul înconjurător, ecologismul și chiar politica. Pe marginea acestora țese imaginea unei lumi ideale, a modului în care ar vrea să arate lumea. Iar bijuteriile sunt povestea unei lumi sensibile, corecte și responsabile. Ce fel de bijuterii poartă un bijutier? „Propriile bijuterii, desigur! Am păstrat la un moment dat una dintre lucrările mele mai bine de un deceniu, dar nu mai fac asta, pentru că mă atașez prea mult de ele. Și, în condițiile în care produc doar 20 de bijuterii pe an, este o mare problemă. Trebuie să le vând, pentru că din asta trăiesc. Este foarte dificil, dar trebuie să fac asta. De cele mai multe ori, când sunt departe de casă, port o Kabuki Kachina care este foarte prețioasă pentru mine și mă face să mă simt confortabil.”

Fiecare dintre bijuteriile lui Marianne are un design unic. Mai mult decât atât, fiecare piesă are un număr individual, are gravate data și semnătura artistei, precum și numele proprietarului. Însă ceea ce le face cu totul speciale este faptul că fiecărei piese i se dedică un mic poem, care va rămâne pentru totdeauna pe spatele lucrării. „O ghirlandă/ de vise/ parfum de/ Shangri-La/ diafan ca razele de lună” și „Deșertul poartă liniștea/ ca pe o mantie/ peste un suflet plin de viață” sunt doar două dintre miile de poeme dedicate somptuoaselor bijuterii.

Am întrebat-o pe Marianne dacă are regrete, dacă a lăsat în urmă lucruri nefăcute. Nici pomeneală! „Nu am nici un regret că am apucat pe acest drum. Este exact ce am vrut să fac și am avut o viață frumoasă. Am întâlnit oameni interesanți și am avut prieteni buni. N-aș schimba nimic. Am făcut toată viața exact ce mi-am dorit. Am un soț pe care îl iubesc și-l respect – și care este un artist magnific –, duc o viață etică. Ce aș putea primi la schimb, ce altceva mi-aș putea dori?”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe