Premiul Mies van der Rohe, 2015

Dragoș Dascălu Publicat la: 29-05-2015

Am mai vorbit despre faptul că premiile pentru arhitectură sunt atribuite calității arhitecturale la un moment dat și arată cum trebuie construit, iar prin aceasta instituie o politică a arhitecturii. Premiul Pritzker, de exemplu, legitimează, prin persoana premiată, un întreg mod de a gândi și aborda arhitectura, impunându-l ca model. Mies van der Rohe este premiul Uniunii Europene pentru excelență în arhitectură, fiind decernat bianual prin fundația care îi poartă numele. Exemplele promovate prin acest premiu sunt cele oficiale de bună practică.

În 2015, premiul a fost disputat de cinci clădiri: Muzeul Maritim Danez din Helsingør, o clădire îngropată pentru a nu deranja imaginea castelului Kronborg (Elsinore), aflat în patrimoniul UNESCO; Filarmonica din Szczecin (Barozzi Veiga); Muzeul de Artă din Ravensburg (Lederer Ragnarsdóttir Oei), o clădire reținută, modestă ca formă și materialitate pentru a se integra în centrul istoric, dar inovativă și spectaculoasă prin interioare; Centrul Studențesc Saw Swee Hock din Londra (O’Donnell + Tuomey Architects), o clădire fațetată, deformată, care se integrează în context prin materialitatea fațadelor și spațiile publice intime, decupate prin fragmentarea volumului; Centrul Viticol Antinori, Chianti (Archea Associati), o clădire impecabil integrată în peisaj, parțial îngropată, care, datorită pantei terenului, ajunge să se deschidă prin terase generoase către peisaj. Câștigătoarea a fost desemnată Filarmonica din Szczecin.

De obicei, filarmonicile sunt clădiri unitare, singulare, spectaculoase, de dimensiuni impresionante, care pot fi plăcute privirii, dar nu neapărat și plimbării pe lângă ele. Să ne gândim la Filarmonica din Berlin (Hans Scharoun) sau la deja conturata Elbphilharmonie din Hamburg (Herzog & de Meuron). Motivul e simplu: clădirea este o coajă în jurul unei mari săli de concerte. Filarmonica din Szczecin este însă diferită. Nu avem un obiect singular, ci unul gândit pentru a recompune și reinterpreta un fragment urban dispărut. Imaginea exterioară este puternic fragmentată volumetric, simulând o stradă cu clădiri înguste, fiecare cu propria regulă, păstrându-și unitatea prin sticla care o îmbracă total. Astfel, ea devine prietenoasă cu pietonul, care se poate plimba pe lângă ea fără a se simți copleșit, iar apoi, prin modul de concepere a traseelor, este invitat să parcurgă clădirea pe toate nivelurile.

Deși toate construcțiile nominalizate sunt de dimensiuni mari, prin modul de integrare propus, acestea nu domină împrejurimile. Dar asta nu înseamnă supunerea la context. Nu sunt repetate modelele din jur și nu se urmărește înscrierea în regulamente. Reinterpretarea existentului se face într-un mod ingenios, în așa fel încât sunt puse în valoare atât clădirea, cât și contextul imediat. De aceea, cred că arhitectura promovată oficial ca model de bună practică prin Premiul Mies van der Rohe este una caracterizată de ingeniozitate și modestie. Este o combinație pe care ar trebui să o învețe mulți arhitecți din România.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe