Andrei Duban: „Într-o țară în care nu se pune preț pe cultură, pot să consider teatrul ca pe o bucurie a sufletului”

Diana Mihai Publicat la: 03-06-2015

Actorul Andrei Duban s-a născut pe 19 iunie 1972 și a devenit cunoscut datorită mai multor roluri din filme și piese de teatru, precum și datorită aparițiilor sale TV. Recunoaște că este orgolios, microbist, dar și că își dorește să atingă perfecțiunea. Cea mai mare satisfacție zilnică este să îi facă pe cei triști să zâmbească.

 

Sunteți cunoscut de mulți pentru bancurile pe care le știți. Ați încercat vreodată să scrieți și poezii?

Eu sunt în zodia gemenilor. Se spune că cei din această zodie au ușurință la scris. Mai mult decât niște versuri pe care i le-am lăsat pe frigider soției mele nu am încercat. Cine știe, poate la pensie mă voi apuca și de scris poezii. Poezii de dragoste, dacă tot am crescut cu Declarație de dragoste. Am avut norocul să fac parte din acest colectiv. S-a întâmplat ca un film să dăinuie timp de 30 de ani și să fie cel mai vizionat love story românesc.

 

De unde a venit pasiunea pentru bancuri?

Nu știu dacă e o pasiune. Îmi plac foarte mult și am o mare satisfacție când văd oameni din jurul meu zâmbind. Unii sunt atât de triști și plini de griji, datorii, taxe și facturi de plătit. De multe ori, merg pe stradă și văd un om trist și încruntat, iar când mă vede, își descruntă fruntea și spune: „Uite-l pe ăla de la televizor!”. Pentru mine, faptul că am reușit să-i descrețesc fruntea unui om e cel mai mare premiu. Îl iau ca pe un factor de protecție al meu. Îmi place să-mi spun că păcălesc sistemul. Asta-i sfătuiesc și pe ceilalți: să păcălească sistemul râzând. Să râdă de tot ce îi înconjoară, de prostie, de răutate. Dacă râzi, scapi de o energie rea. Așa păcălești sistemul: nu le faci jocul!

 

Care este bancul pe care-l spuneți cel mai des?

Sunt foarte multe pe care le spun des. Publicul se schimbă mereu, dar bancurile rămân aceleași.

 

Descrieți-mi puțin copilăria dumneavoastră.

Am avut o copilărie frumoasă, datorită familiei mele, care a știut să o facă așa. Au avut grijă să nu aflu cât de greu le era să mă crească. Nu mi-am dat seama de asta datorită lor. Copilăria mea a însemnat muncă. Am început să muncesc de la vârsta de șase ani, când am avut prima emisiune la Televiziunea Română, care se numea Lumea Copiilor și era în fiecare duminică. Munca m-a ajutat foarte mult în viață, mi-a creat o scară reală a valorilor. Mulți spuneau că aș fi un copil de bani gata, că părinții mei lucrau în televiziune sau că erau securiști. Toată lumea se mira cum apăream la televizor sau în filme de la o vârstă atât de mică, dar s-a dovedit că părinții mei au fost niște oameni simpli și foarte importanți pentru mine.

 

Ce iubiți mai mult: teatrul sau filmul?

Nu pot face o diferență. Oricât de mult aș iubi filmul, nu mă mai place el pe mine. În ziua de astăzi se fac foarte multe filme, dar nu sunt printre preferații regizorilor. Se caută anumite tipologii. Dacă nu ai chipul potrivit, regizorul nu te ia. Se pare că fața mea nu mai e potrivită pentru filmele din prezent, dar cu siguranță e făcută pentru altceva. Nu pot spune că îmi pare foarte rău că nu mai fac film, dar mai sunt teatrul și televiziunea. Într-o țară în care nu se pune preț pe cultură, pot să consider teatrul ca pe o bucurie a sufletului. Dar cumva trebuie să îți plătești facturile și atunci intervine televiziunea, care e cum e, cu bune și cu rele.

 

„Dacă un artist atinge perfecțiunea, ce face el de atunci încolo?”

În ce film credeți că ați interpretat cel mai bine rolul?

Ca să rămân modest și diplomat, cred că în următorul. Mie, sincer, nu-mi place de mine, nici când mă văd la televizor, mai ales atunci când eram mai mic și jucam în filme. Am o senzație foarte ciudată. Poate sunt prea perfecționist. Mereu îmi spun că aș fi vrut să fac altfel ca să fie mai bine.

 

Ce înțelegeți prin perfecțiune?

Din punctul meu de vedere, perfecțiunea e făcută doar de Dumnezeu. Nu există decât în natură. Perfecțiunea umană nu cred că există și nici nu e bine să existe, dar depinde foarte mult de felul în care vrei să o atingi, pentru că s-ar putea să îți dai seama că te-ai oprit din evoluție. De aceea e bine să crești în permanență, să înveți. Dar să nu ajungi să fii perfect, pentru că în acel moment ai murit. Dacă un artist atinge perfecțiunea, ce face el de atunci încolo?

 

Puteți numi un film românesc care v-a emoționat foarte mult?

Declarație de dragoste, pentru că mi se pare cel mai sensibil film de dragoste românesc. Fac abstracție că am jucat în el. Mi se pare o combinație senzațională: muzică superbă, cadre excepționale, jocul celor doi tineri îndrăgostiți, Teodora și Adrian.

 

Care este modelul după care v-ați ghidat în viață?

M-am ferit să am modele. Nu neapărat pentru a nu copia, ci mi-a fost teamă că, urmărind un model, riscam să nu mai fiu eu. Pot spune că am luat drept modele poveștile de viață ale părinților mei. O familie statornică precum a lor. Mi-am dorit și încă îmi doresc să trăiesc o dragoste ca a lor. Pentru mine, dragostea nu înseamnă foc, nu Romeo și Julieta, ci să îmbătrânești frumos, ca mama și ca tata. Aceea e adevărata dragoste pe care mi-o doresc. Mulți spun că își doresc o iubire ca între Romeo și Julieta, dar aceștia au murit.

 

Dacă ați putea scoate ceva din trecutul dumneavoastră, ce moment ar fi?

Recunosc că e o întrebare provocatoare. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu aș scoate nimic. Am puterea să îmi asum și lucrurile urâte pe care le-am făcut, și deciziile greșite pe care le-am luat. Chiar dacă am amintiri neplăcute, mi le asum pe toate. Sunt ale mele, le port cu mine, iar la un moment dat mi-au fost de folos. Am învățat să am înțelepciunea să văd frumosul sau norocul dintr-o nenorocire sau alta!

 

„Nu au nevoie de oameni de cultură, pentru că aceștia gândesc și nu îi pot controla”

Care e oful unui actor?

În meseria noastră nimic nu e stabil. Un actor e băgat în seamă din când în când, cum se întâmplă și la alegeri. Contăm doar din patru în patru ani și avem salarii mizerabile. E foarte greu să reziști cu meseria asta în România, care este o țară manevrată. Găsești oameni neluminați, pe care-i păcălesc unii cu o pungă de mălai. Nu au nevoie de oameni de cultură, pentru că aceștia gândesc și nu îi pot controla.

 

Regretați vreun lucru pe care nu l-ați realizat până acum?

M-am gândit de multe ori la asta. Pe de o parte, aș putea spune că îmi pare foarte rău că nu l-am făcut pe Armin mai devreme, dar mi-am dat seama că așa stau lucrurile. Nu aveam cum altfel să mă căsătoresc cu omul potrivit, pe care l-am găsit abia la vârsta de 38 de ani, și atunci, dacă aș zice că regret asta, înseamnă că mi-am regretat viața și că am trăit degeaba. Am ajuns la concluzia că toate au fost lăsate de la Dumnezeu și acesta e destinul și aceasta este viața mea. Nu am cum să regret nimic. Înseamnă că m-aș fi pus contra planului divin.

 

Aveți mândrii?

Din păcate, da, și mă lupt cu ele. Am și orgolii care mă omoară. Cred de multe ori că sunt buricul pământului, că mi se cuvine orice. Poate că uneori mi-am dorit un anumit rol, dar apoi mi-am dat seama că nu e bine să fiu mândru. Cred în niște mari vorbe pe care le-a spus Dem Rădulescu: „Viața m-a învățat să mă uit în jos, ca să fiu fericit, și nu în sus, ca să fiu nefericit”. Dar uit de multe ori și privesc în sus, în loc să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am și să mă uit în jos și să zic: „Doamne, ce fericit sunt că pot să vorbesc, să văd, să miros și să aud!”.

 

Dacă n-ați fi ajuns în televiziune și actorie, ce altceva ați fi vrut să faceți?

Cred că strângeam grupuri de oameni și îi făceam să râdă. Din păcate, nu știu să fac prea multe lucruri, în afară de cele casnice. Mai știu foarte bine să conduc automobile. Nu știu dacă aș fi fost pregătit pentru altceva, în afară de meseria asta, care este absolut superbă. E frumos să experimentezi atâtea situații în care te pun personajele și de aceea sunt actor. Am ajuns să spun bancuri și în Londra, pentru românii de acolo.

 

Puteți să compuneți un banc pentru Asociația Studenților Jurnaliști?

În general, nu e bine să te pui rău cu jurnaliștii, dar aș putea spune o glumă legată de studenți. În ziua de azi, o mamă își ceartă copilul: „Bravo, mă! Fotbal nu vrei să înveți, manele nu știi să cânți, în Spania la căpșuni nu vrei să te duci, dar du-te la Facultatea de Jurnalism, ca să mă faci de râs în tot blocul!”.

 

Care a fost reacția dumneavoastră când ați primit invitația la Serile Filmului Românesc TIMPUL?

În trecut, am apărut în mai multe filme și, dacă eram chemat pe undeva, mi se părea ceva normal, dar acum am spus: „Oau! În ziua de astăzi există oameni în România și mai ales studenți care să organizeze un festival de film!”. Sincer să fiu, mi s-a părut ireal, dar m-am bucurat foarte mult.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe