Despre monarhie în postcomunismul românesc

Daniel Șandru Publicat la: 08-06-2015

Alexandru Muraru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, București, Curtea Veche, 2015

Având toate datele pentru a depăși provincialismul academic pe care, inclusiv în sfera științelor sociale și politice, l-a manifestat și încă îl manifestă mediul universitar românesc, politologul ieșean Alexandru Muraru ne propune, în forma adresată publicului a lucrării sale de doctorat, o incursiune excelent construită prin mrejele istorice ale unei realități ce suscită permanentul apel la memorie. Utilizând o foarte consistentă resursă documentară, de natură istorică și politologică, dar și jurnalistică, fiind perfect conectat la punctele-cheie ale problemei pe care o supune dezbaterii, volumul Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989 direcționează cititorul, pe fondul unei analize bine temperate, într-o intersecție în care regăsește una dintre oglinzile principale în care se reflectă istoria noastră recentă.

Consistența temei abordate cu un aparat metodologic foarte bine pus la lucru de Alexandru Muraru rezidă în faptul că aceasta se constituie într-un element specific al postcomunismului românesc, al cărui debut s-a bazat, ca și în cazul comunismului ce l-a precedat, pe foarte multe mistificări. Acestea din urmă au creat o veritabilă mitologie și, din perspectiva analizei relației dintre autoritățile postcomuniste ale statului român și Casa Regală, cartea lui Alexandru Muraru vine nu doar să o deconstruiască, ci și să pună în ordine lucrurile.

Structurat pe cinci mari capitole, volumul amplu al informațiilor analizate și interpretate cu onestitatea responsabilă proprie unui cercetător autentic debutează cu o „căutare a drumului perfect” pentru a ne transpune, spre final, în orizontul „marilor speranțe”. Nu este vorba, aici, în mod necesar, despre acel „optimism gnoseologic” specific teoreticienilor care își construiesc discursul argumentativ plecând de la falsa impresie că ar deține adevărul în forma necesității istorice. Dimpotrivă, demersul discursiv al lui Alexandru Muraru vizează faptele concrete, îmbrăcate instituțional, pe care reprezentanții statului român le-au orientat, în prima decadă postcomunistă, împotriva Casei Regale și a reprezentantului legitim al monarhiei, Regele Mihai, pentru ca apoi să ofere o analiză interpretativă a comportamentului unui om de stat care, date fiind chiar și aceste condiții, a susținut până în prezent cauza patriei sale.

În fond, cartea lui Alexandru Muraru recuperează, spre necesară aducere aminte, un segment deosebit de important al istoriei noastre politice și reușește să reconstruiască bucla temporală dintre antecomunism și postcomunism. Scris într-un ritm alert și dozând într-o formulă echilibrată trimiterile istorice și referințele de natură analitică, marcând un demers cu totul original din perspectiva unghiului de interpretare, volumul se detașează, aș spune, inclusiv ca tipar scriitural, de stilul specific lucrărilor de știință politică. Mai exact, cred că avem de-a face cu o scriitură asumată, deloc „tehnică” și impersonală, care nu-și propune să se încadreze în spațiul iluzoriu circumscris de ceea ce aș numi „mitul obiectivității”, ci să ofere cititorilor interpretarea unei instanțe auctoriale pentru care responsabilitatea intelectuală constituie reperul esențial.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe