Teodor Corban: „Un actor poate intra în depresie din orice motiv pentru care a intrat oricare alt om”

Cristieana Puravu Publicat la: 11-06-2015

Sunteți protagonistul unori mari succese cinematografice. Cum a fost să stați pe covorul roșu, în fața publicului de la Cannes?

Sintagma „covorul roșu” e o vorbă. Important e că sunt covoare prețioase, în sensul că festivalurile au o cotă foarte mare și important pentru cinematografia română este că unele filme sunt confirmate la festivalurile de afară.

Cum a fost să vă omogenizați cu viziunile lui Mungiu, Jude, Porumboiu. E greu să lucrezi cu astfel de regizori pe platou?

Nu. Și Cristian Mungiu, și Radu Jude, și Corneliu Porumboiu, și toți ceilalți pe care nu-i mai pomenesc, toți cei din așa-zisul val nou sunt foarte diferiți, au personalități diferite, gândesc diferit construcția unui film, dar și relațiile dintre personajele filmului.

Ce au comun?

Au valoare. Toți sunt oameni inteligenți, dar și foarte talentați.

Știți că au fost schimbate și modificate procedurile de vot și jurizările la Oscaruri, datorită succesului filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, film în care ați și jucat, de altfel?

Nu știu ce a fost schimbat, probabil s-au făcut modificări în selecția filmelor străine, că ce ține de bucătria internă americană..., nimeni și nimic din Europa nu poate schimba ceva. Oscarul este un premiu dat pentru filmele americane sau australiene, în speță. Deci noi, restul lumii, Europa, nu prea avem ce face acolo, decât să fim nominalizați pentru categoria „cel mai bun film străin”. Nu știu ce-a schimbat Mungiu, dar dacă a schimbat ceva îl felicit.

Ați fost elevul lui Dem Rădulescu. CV-ul dumneavoastră este unul de invidiat.

Da, păi, așa cum râdeți dumneavoastră la pomenirea numelui lui Dem Rădulescu, așa am râs și eu primii doi ani de facultate. Un monstru sacru al filmelor românești și unul dintre cei mai mari comedieni pe care i-a avut nația noastră, el avea un haz involuntar, el era născut din haz. Doi ani am râs la facultate și abia următorii doi ani am început să învăț și eu actorie. Era foarte greu, te strivea ca personalitate și ca actor, chiar dacă era profesor și încerca să stea în umbra actorului, dar lecțiile pe care le-am primit îmi sunt călăuză și în ziua de azi. Când am probleme și dificultăți în a face un rol, îmi amintesc de anumite ore, de anumite povețe de-ale lui Dem Rădulescu.

Le transmiteți mai departe?

Până acum câțiva ani le-am transmis, pentru că m-am ocupat mulți ani cu pregătirea pentru facultate, pentru actorie. Am și fost profesor de actorie puțin timp și bineînțeles că am transmis mai departe, pentru că așa e legea firii, ce primești să dai mai departe. N-avea rost să țin pentru mine.

Când moare un actor în meseria lui?

Atunci când fizic și psihic nu mai dă randament. Chiar și așa, cunosc actori care sunt la o anumită vârstă, care nu mai au memorie foarte bună sau au probleme importante de sănătate și nu mai pot fi folosiți, dar ei, în sinea lor, croiesc în continuare. Actorii sunt precum caii. Ei dorm, se știe, în picioare. Actorul, la fel, câtă vreme e în picioare și nu se lasă copleșit de probleme este încă valid.

V-au dus părinții la teatru de mic. Oare asta v-a determinat să urmați cariera de actor?

Poate și asta, spre lauda părinților mei și a acelora care își duc copiii la teatru în general. S-a întâmplat că am mers la teatru pentru adulți, ca să zic așa, la Teatrul Național, pentru că, evident, copiii merg în primul rând la teatru pentru copii. Eu am avut șansa să merg la Teatrul Național și să-l văd pe Emiluță Ghiorghiu în celebra lui Chiriță, să văd sala asta monumentală a Iașului și probabil chestia asta m-a atras, a fost primul impact cu teatrul, pentru mine. Stăteam la balcon, aproape de tavan, și vedeam amorașii, stucaturile de pe bolta sălii și aveam senzația că sunt în Rai. Se aplauda, lumea era fericită și am zis că aici e lumea mea, dacă e atât de bine și e bucurie și pace, înseamnă că ăsta-i un loc pentru care merită să trăiesc. Nu știu, ăsta a fost un imbold inconștient și mult mai târziu mi-au descoperit alții un oarece talent.

Vi se întâmplă să vă uitați la un film sau la o piesă de teatru și să spuneți că „eu aș fi făcut mai bine rolul acesta”?

Da, din păcate sunt un mare cârcotaș (râde). Dar în primul rând cu filmele și cu rolurile mele, trebuie să subliniez asta. Cârcotesc totul. Nu-mi scapă nimic, sunt foarte critic și foarte sever cu tot ce văd, cu tot ce trăiesc, cu tot ce mi se întâmplă și cu tot ce fac eu și poate chestia asta mă ține în viață din punct de vedere artistic.

De ce e teatrul văzul ca o junglă, din cauza monștrilor sacri?

(râde) Junglă e de când ies din casă și până mă întorc înapoi, dacă e să privim așa, malițios.

De asta v-ați și mutat la țară?

Nu neapărat. Acolo sunt efecte terapeutice. Am o vârstă la care îmi face bine să fiu încurajat de mult verde și cer albastru. Nu, nu văd viața ca o junglă decât în momente de depresie, dar, din fericire, nu am foarte des depresii, deci nu mi se întâmplă foarte des. Dacă e o junglă, ar trebui să-mi fie și teamă să ies între oameni și nici asta nu mi se întâmplă foarte des. Mi-e frică de autorități în general (râde) și de autoritățile din România, care te surprind tot timpul și în modul cel mai neplăcut, de la plătit taxele la Fisc, până la orice banală amendă de circulație. Toate relațiile acestea ale cetățeanului român cu autoritățile, abia astea seamănă cu o junglă, în rest oamenii sunt pașnici, chiar prea pașnici.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe