„Metaforele” și discursul urii

Daniel Șandru Publicat la: 25-06-2015

Într-o discuție telefonică purtată imediat după ce Nicolae Breban s-a manifestat vocal în „biroul public” de la Ministerul Adevărului al „justițiarului” Radu Tudor, atacându-l discursiv pe Horia-Roman Patapievici (după ce făcuse același lucru la ICR), îl întrebam pe Radu Vancu ce anume îl poate determina pe un om – nu pe un scriitor, nu pe un intelectual, nu pe un academician, ci pur și simplu pe un om – să fie purtător al urii. Răspunsul său, într-o formă, cum e și firesc, mai elaborată decât a celui din respectiva conversație – cu atât mai mult cu cât, între timp, cazul a implicat diferite reacții –, poate fi regăsit în pagina 24 a ediției de față. E, pentru mine cel puțin, un răspuns lipsit de rest, complet, un răspuns care identifică principala cauză a agresivității publice a lui Breban la nivelul resentimentului. Tocmai din acest motiv, cred că nu mai e nimic de adăugat în ceea ce privește acest caz.

Nefericitul fapt oferă însă prilejul de a încerca identificarea resorturilor sociale și mentalitare ce propulsează „metaforele” proprii discursului urii în arena publică, mai cu seamă atunci când „producătorii” acestuia sunt, precum Nicolae Breban, nu doar intelectuali a căror creație nu e pusă în discuție, ci și, dată fiind apartenența instituțională la Academia Română, ca „simbol al spiritualității, forum al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale”, presupuse repere morale. Conjectura pe care vreau s-o aduc în atenție este aceea că, în vremea din urmă, printr-un ciudat „efect de imitație”, spațiul intelectual și cultural românesc, oricum tributar, în chip tradițional, unei mentalități maniheiste, a preluat accente care sunt specifice confruntărilor politice. Nu doresc să fiu greșit înțeles: existența unor „grupuri de prestigiu” și a unor ideologii culturale diferite ține de firescul vieții intelectuale specifice unei „societăți deschise”, după cum la fel de importante sunt, în sensul competitivității ideilor din spațiul democratic, spiritul critic și confruntarea argumentelor. Cred însă că, din păcate, acestea au trecut într-un plan secundar, din moment ce, de câțiva ani încoace, principala dispută „culturală”, intens susținută mediatic, este aceea care-i opune pe intelectualii „băsiști” celor „antibăsiști”. Sigur că, în ceea ce mă privește, această dihotomizare strict politică mi s-ar părea doar comică, dacă ea nu ar avea ca principal efect tocmai discursul urii, modelat în funcție de anumite caracteristici, precum incitarea „metaforică” la violență, practica monologului, utilizarea sofismelor în locul logicii argumentative, apelul fie la populismul de extracție etnonaționalistă, fie la cel nostalgic, de orientare protocronistă (de pe poziția paradoxală a unui nombrilism de nuanță elitistă), în fine, utilizarea în exces a etichetelor, de natură să fixeze „vinovații” fie într-o tabără, fie în cealaltă. Pare că intelectualii au trasat, în această manieră, ceea ce Ernesto Laclau numea într-un loc „frontiera internă” dintre „noi, cei buni” și „ei, cei răi”, nelăsând niciun loc pentru nuanțe sau interpretări, ci doar pentru sentințe. E și acesta, îmi spun, semnul unei societăți bolnave, la reproducerea căreia discursul politizat al intelectualilor publici contribuie din plin. Într-o astfel de societate, tarată și de existența unui mediu politic feudalizat, agora culturală se prezintă sub forma unei intersecții în care se ciocnesc cuvintele urii, cuvinte care, până la a se transforma în gloanțe, au întotdeauna, cum știm din istoria nu foarte îndepărtată, aparența „metaforelor”.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe