Norma juridică

Tudor Ionuț Publicat la: 25-06-2015

Lumea dreptului este în mod fundamental o lume a semnificațiilor – valori încrustate în norme juridice, în raporturi și fapte juridice. Acestea permit viața în comun prin intermediul standardelor de comportament pe care le edictează, standarde care prescriu modele de acțiune sau inacțiune, adresate oamenilor și exclusiv lor, privitoare la alți oameni și doar la ei. Doar la ei, pentru că norma juridică, raportându-se la intersubiectivitate, eludează bunurile. Bunurile au relevanță juridică atâta timp cât presupun deja un raport dintre ele și o persoană.

Prescriind standarde de comportament prin intermediul normelor, adevărate scheme de interpretare, dreptul dă direcție (directus, de-a dreptul, direct, direcție, linie dreaptă), acționează ca un vector de sens. Conduitele prescrise devin o matrice pe care oamenii o interpun între ei pentru ca acțiunea unuia să nu depășească limitele acțiunii celuilalt. Necesitatea și libertatea se regăsesc simultan în orice proiect de legiferare, reflectând natura spiritului juridic, aceea de a găsi echilibrul optim între ele.

A dezbate despre norma juridică necesită stabilirea contextului la care ne raportăm. Din perspectiva dreptului natural (jus naturale), există un drept care precedă oricare aranjament statal, izvorând din principii de dreptate și echitate, al căror conținut este necesar, universal și imuabil, materializat prin norme juridice, și față de care judecătorul are o apreciere liberă de orice determinare. Pe de altă parte, orientarea opusă, pozitivistă, presupune legătura indisolubilă dintre drept și stat, conținutul normelor fiind o prerogativă a puterii legiuitoare, iar obligativitatea lor decurge nu dintr-un imperativ al rațiunii universale, ci din forța puterii care o impune, prin intermediul judecătorului însărcinat cu aplicarea legilor, care poate dispune prin sancțiune respectarea acestora atunci când conduita nu este benevolă.

În mare, aceste perspective juridice reflectă o diferențiere de tradiții juridice în câmpul dreptului occidental: familia anglo-americană sau common law-ul și familia continental-europeană, de sorginte romano-germanică. De-a lungul timpului, fiecare și-a exprimat propria normativitate în manieră distinctă. Conceptul de izvor juridic trimite tocmai la cumulul de condiții materiale, spirituale și culturale care o determină. Fiind expresia unei voințe ordonatoare, norma constituie, pe de altă parte, o sursă de drept a cărei formă este referință în opera de distribuire a justiției. Concretizarea normei se realizează prin legile propriu-zise (jus scriptum), cutumele, edictele, jurisprudența, doctrina etc. Fiecare tradiție juridică presupune prioritar un izvor de drept în detrimentul altuia: common law-ul va avea în prim-plan jurisprudența, rațiunea judecătorului, statutele (legea scrisă) și cutuma, pe când dreptul continental – legea scrisă. Prin voința judecătorului, în virtutea unei referințe înglobante a precedentului judiciar (jurisprudența), se edictează norme în deciziile sale, fenomen greu de înțeles în sistemul nostru juridic, așa cum celor din sistemul anglo-american li se pare la fel de neînțeles ca legea scrisă să acopere atât de mult din realitatea socială, iar judecătorul să aibă doar o funcție de aplicare a ei. Astfel, norma este relativă la contextul juridic din care provine, mediumul exprimării sale putând varia considerabil.

Totuși, norma juridică, indiferent de tradiția juridică pe care o considerăm referință, presupune anumite trăsături care o diferențiază de alte norme. În dreptul nostru, norma juridică este definită ca o regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. Dar o asemenea definiție exclude nenumărate alte tipuri de norme, precum cele ale asociațiilor liber constituite din interiorul statului, interetatice, supraetatice, normele internaționale din tratatele, pacturile sau acordurile la care un stat este parte. Ca trăsături definitorii, norma juridică trebuie să fie generală și impersonală, tipică (prin suprimarea aspectelor particulare, individuale și accidentale și egalizarea însușirilor relevante), implicând un raport intersubiectiv (raportând permanent omul la alteritate, nu la propria condiție) și obligatorie (indiferent de dimensiunea publică sau privată, obligativitatea este definită de scopul normei – asigurarea ordinii sociale).

Norma juridică este structurată triadic: ipoteza descrie condițiile, împrejurările sau faptele avute în vedere, dispoziția cuprinde conduita sau comportamentul care se dorește impus în societate, iar sancțiunea prevede consecințele nerespectării dispoziției. Normele juridice sunt clasificate în nenumărate feluri, conform mai multor criterii: există norme precum cele din Constituție (norme-principii) sau cele aparținând autorităților locale; norme imperative, supletive (oferă posibilitatea alegerii unei conduite din mai multe posibile), de stimulare (presupun conferirea de recompense), de recomandare (legiuitorul oferă un posibil curs de acțiune cetățenilor, dar nu îi obligă într-un sens anume); norme de organizare (stabilesc modul de organizare a Parlamentului, de pildă) și norme sancționatorii; norme ordinare și extraordinare (se aplică doar în situații de excepție și pe termen limitat, precum în cazuri de război sau calamitate) etc. Pentru ca aceste instanțe normative să poată avea sens, sistemul juridic este organizat ierarhic și în structură arborescentă, validitatea fiecărei norme fiind derivată din cea a normei superioare până la cea a normei de bază (în principiu, constituțională).

Normele nu acționează deconcertat, în absența reperelor. Pentru ca un sistem juridic să fie coerent în funcționarea și în aplicarea normelor, există anumite axe, coordonate ale acțiunii. Acțiunea în timp este jalonată, la rândul ei, de momentul intrării în vigoare a normei, de acțiunea propriu-zisă și de ieșirea din vigoare. Spațiul presupune că acțiunea normei poate avea loc doar în limitele teritoriului statului, iar persoana definește categoria de cetățeni asupra căreia guvernează (incidentă în anumite limite teritoriale doar asupra propriilor cetățeni, a străinilor aflați pe teritoriul de referință și asupra apatrizilor). În absența acestor axe, aplicarea prescripțiilor legale s-ar dovedi nu doar greoaie, ci chiar imposibilă.

Nevoia de reglementare reflectă preocuparea societăților de a găsi modelul optim de organizare și funcționare a raporturilor sociale. Cu cât acestea sunt mai complexe și mai dinamice, cu atât dispozitivul juridico-etatic va angaja mecanisme normative din ce în ce mai rafinate. Norma juridică, în calitatea ei de vector al vieții sociale, în esență un caleidoscop eterogen de prescripții, reprezintă unul dintre indiciile cele mai pertinente ale gradului de dezvoltare a unei societăți.

Fără a submina cerința legitimă de coerență, putem conchide că o definiție a normei juridice are doar un caracter provizoriu, necesar pentru fixarea unor repere. Acțiunea socială validează în timp sau anulează caracterul normativ al unei norme sau set de norme, permițând astfel ordinii juridice plierea concomitentă atât pe valorile împărtășite, dar și pe dezideratele emergente din societate.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe