Normele estetice și arta contemporană – o disjuncție aparentă?

Cristian Nae Publicat la: 25-06-2015

Normele estetice par a fi ocupat un rol dominant în raport cu practica artistică, cel puțin la o sumară privire istorică. În Grecia antică, ele au luat forma, mai tehnică și mai prozaică, a unor canoane ale reprezentării anatomice veridice. Cel mai frecvent ideal regulativ al reprezentării vizuale rămâne însă frumosul. Îl regăsim sub forma principiilor simetriei, proporției și armoniei, comune atât lui Aristotel, cât și aproape întregii estetici medievale occidentale. În Metafizica (XIII, 1078a), Aristotel notează că „formele frumosului sunt ordinea, proporția și ceea ce este definit”. Urmându-l, în Summa Theologica (I, 39, 8), Toma din Aquino afirmă că integritatea sau perfecțiunea, proporția sau consonanța și claritas (prin care înțelege strălucirea culorilor) sunt celei trei criterii ale frumuseții unei reprezentări. Subordonarea părților distinct reprezentate întregului armonios redevin, începând cu Renașterea, criterii ale judecății unei imagini reușite. În secolul al XVII-lea, le regăsim la autori mai puțin cunoscuți, precum Andre Félibien des Avaux, care, în prefața la Conferințele Academiei Regale de Pictură și Sculptură din anul 1667, menționa unitatea de loc, de timp și de acțiune drept criteriu al unei picturi istorice reușite, precum și capacitatea de a reda fiecărui personaj o marcă distinctivă, fără ca prin aceasta să știrbim echilibrul compoziției.

Modernitatea sfârșitului de secol nouăsprezece pare a fi responsabilă atât pentru dezavuarea frumosului ca ideal al reprezentării artistice, cât și pentru retragerea normelor estetice din criteriile de judecată artistică. Odată ce evenimentul banal, cotidian, își face loc în pictura impresionistă, efemeritatea percepției subiective asupra realității justificând caracterul său „impresionist” (adică, potrivit lui Zola, o simplă eboșă, neterminată), poarta a fost deschisă către exaltarea șocului și a transgresiunii normelor, specifice avangardelor. Astăzi, este facil să dezavuezi în bloc existența unor norme estetice, cel puțin în privința artei contemporane. Nu trebuie decât să ne gândim la sentențioasa opinie exprimată de Arthur Danto, potrivit căreia „arta contemporană înlocuiește frumosul, pretutindeni amenințat, cu înțelesul”, și să privim, în același timp, câteva repere ale artei moderne dintr-un muzeu luat la întâmplare pentru a ne declara în asentiment cu această opinie: o roată de bicicletă pe un taburet întors; o bucată de cauciuc împăturită; o vitrină în care se află diverse obiecte de uz cotidian. S-ar părea că arta contemporană nu mai ascultă de nici un fel de reguli. Singura sa menire pare a fi aceea de a încapsula diverse comentarii asupra lumii înconjurătoare, transmise cu o varietate debordantă de elemente de limbaj vizual (și nu numai).

Absența criteriilor estetice de judecată pare să fi fost deplânsă, în cultura franceză, de autori de factură conservatoare precum Rainer Rochlitz, care au acuzat subordonarea artei contemporane unor criterii politice, extra-estetice (precum actualitatea și miza unui discurs artistic). Alții, precum Yves Michaud, au diagnosticat însă arta contemporană ca aflându-se într-o stare „gazoasă” de agregare, în care experiențele (senzoriale, corporale, dar și intelectuale) înlocuiesc rigoarea conceptuală. Astfel, idealurile emancipatoare specifice avangardelor ar fi fost trădate în favoarea industriei culturale, a divertismentului facil.

Cum a fost posibil acest lucru? Odată ce imaginea artistică modernă și-a pierdut, prin accesibilitate, repetabilitate și imediatețe, „aura”, distanța și caracterul contemplativ, fiind înlocuită, potrivit lui Walter Benjamin, cu funcția sa de expunere, arta modernă a devenit o permanentă sursă de experiențe estetice imediate. Astăzi, ea păstrează în tensiune aceste două tendințe: funcția sacră, auratică, a imaginii artistice, care promite o revelație deopotrivă intuitivă și afectivă în experiența vizualizării sale, și cea profană, a cărei valoare constă în actualitatea informației vehiculate. Aș îndrăzni chiar să afirm că asistăm în ultimele decenii la o resurecție a „Esteticului” drept categorie generică, lipsită de trăsături definitorii în arta contemporană. Căci orice este permis – cu condiția să arate bine și să fie inteligent. „Esteticul” joacă acum rolul artei resacralizate artificial, al cărei numitor comun îl reprezintă, simplu spus, Capitalul – circulația sa sub forma semnelor, discursurilor, imaginilor și afectelor produse de experiențele artistice care ne sunt oferite. Privilegierea expunerii în detrimentul contemplării are în comun cu Capitalul artificiul vizual al vitrinei și prezentarea mărfii într-o cultură a spectacolului. Iar forma cea mai recentă a vitrinei o reprezintă bienala de artă – templul în care arta își reconfirmă, periodic, capacitatea de a produce experiențe estetice pentru un public tot mai anesteziat.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe