Problema normativă

Tudor Cosma Purnavel Publicat la: 25-06-2015

Morala este un lucru straniu, din moment ce ne poate determina să acționăm împotriva propriului interes. Ne putem imagina cu ușurință situații în care cineva își riscă viața de dragul altcuiva sau doar pentru o idee. Ce anume ne determină să acționăm atât de imprudent? Valorile morale exercită o influență considerabilă asupra noastră, aspect care vizează caracterul lor normativ. Conform lui Christine Korsgaard (The Sources of Normativity), normativitatea se reduce la justificarea pe care un cod moral o vădește în ochii unui subiect. Să fim clari, nu este vorba despre justificarea pe care o putem oferi pentru comportamentul cuiva, ci justificarea pe care el însuși/ea însăși o acceptă. În primul caz, este vorba despre o întemeiere realizată la persoana a treia, pe care teoria evoluționistă, de exemplu, o poate oferi sub forma: este bun tot ceea ce contribuie la ocrotirea speciei. Forța de atracție a normelor rezidă însă în perspectiva persoanei întâi. Întorcându-ne la exemplul teoriei evoluționiste, să ne imaginăm că aceasta ne cere să ne sacrificăm viața în anumite condiții. Acum, pot refuza să îndeplinesc pretenția, chiar dacă sunt conștient de faptul că bunăstarea speciei depinde de acțiunea mea.

Felul în care Korsgaard formulează problema normativă îi permite acesteia să identifice sursa încurcăturii. Vinovată ar fi reflexivitatea conștiinței, altfel spus, capacitatea de a ne îndrepta atenția către dorințele, credințele, instinctele, percepțiile, gândurile noastre. Spre deosebire de oricare alt viețuitor, omul poate pune între paranteze influența pe care, de exemplu, o dorință oarecare o exercită asupra lui. Ne putem distanța de ea. Poziția reflexivă o domolește, ne eliberează, ceea ce ne permite să punem în chestiune orice dorință sau cerință. Momentul interogației este și momentul în care problema normativă își face apariția.

Sinele reflexiv este atât sursa problemei, cât și soluția ei. Întrebarea este de ce acesta respectă anumite obligații, de ce lasă frâu liber anumitor dorințe, iar altora le refuză dreptul de a exista. Mai precis, vădește oare sinele de la etajul doi o vocație morală? Pe scurt, sinele reflexiv, prin faptul că ne eliberează de impulsurile noastre imediate, ne determină să devenim responsabili moral. Sinelui nostru nemijlocit îi revine o perspectivă limitată, locală, relativă. Sinele reflexiv transcende limitarea, își asumă o poziție universală, din care își permite să chestioneze, așadar, întemeierea unei acțiuni.

În cele ce urmează, voi pune la îndoială această teorie prin apel la Bernhard Waldenfels. Scopul meu este să demonstrez că distanța pe care sinele reflexiv o instituie este irelevantă în ceea ce privește chestiunea normativă. Astfel, Waldenfels oferă următorul exemplu de cerință (Bruchlinien der Erfahrung): „Nu mă asculta!” Cel căruia i se adresează cerința se confruntă cu o dilemă: dacă nu ascultă, atunci respectă cerința, ceea ce înseamnă că, de fapt, ascultă. Dacă, în schimb, ascultă, atunci nu respectă cerința, săvârșind, din nou, ceea ce îi este interzis. Putem spune că cerința ilustrează, în realitate, o contradicție performativă, acest lucru însemnând că ceea ce este spus în mod explicit în cerință, cu alte cuvinte, conținutul cerinței, contrazice presupozițiile implicite ale acesteia. Astfel, o presupoziție implicită a oricărui dialog este de a fi atent la ceea ce se spune. Or, în cazul nostru, conținutul contrazice chiar această presupoziție. Așadar, dacă ipoteza contradicției performative este corectă, atunci putem conchide că emițătorul se contrazice, ceea ce înseamnă că partenerul de dialog nu are nici o responsabilitate. Korsgaard ar spune că cerința în cauză nu constituie un scenariu normativ, pentru că sinele reflexiv nu poate judeca o contradicție. Este irelevant dacă sinele se poate distanța de cerință, pentru că reflecția ar descoperi doar o contradicție.

Conform lui Waldenfels însă, cele două niveluri – cerința în textura ei performativă, în survenirea ei și conținutul propriu-zis – nu se pot contrazice pentru că cerința ca eveniment nu poate fi nici adevărată, nici falsă, iar conținutul poate fi evaluat doar din perspectiva valorii de adevăr. Nu există contradicție, dar există conflict, fricțiune. Conflictul nu poate însă anula cerința. Pretenția pe care o ridică asupra adresantului este în continuare prezentă, chiar dacă este problematică.

Sinele reflexiv va încerca să ia distanță de cerință pentru a o evalua, moment în care va descoperi dilema indicată mai sus. Acest lucru nu înseamnă însă că subiectul este absolvit, din moment ce procesul evaluativ nu poate suspenda cerința. Ea continuă să subziste pentru acesta sub forma unui conflict.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe