Mitologia legilor naturii

Gerard Stan Publicat la: 25-06-2015

Cu toată dibăcia sa nepământeană, cred că demonul lui Laplace a exagerat rolul legilor naturii în înțelegerea ordinii realității: în principiu, nu este posibilă nici precizarea stării actuale a unui sistem complex, nici indicarea legilor necesare formulării de explicații și predicții fără limite spațio-temporale. Rezultatul supralicitării a fost apariția unor mituri în jurul ideii de lege a naturii. În cele ce urmează, voi examina trei dintre ele.

1. Întrebarea „Ce sunt legile naturii (sau ale științei)?” reprezintă o problemă filosofică legitimă. Legitimitatea acestei probleme izvorăște din presupunerea că legile naturii împărtășesc un fel de substanță comună, ceva care le face să fie legi. Drept urmare, legea a fost înțeleasă fie ca raport necesar între anumite esențe (universali), fie ca structură (matematică), fie ca regularitate empirică, fie ca instrument esențial descrierii și explicării realității. Altfel spus, întrebarea mai sus amintită a generat teorii filosofice cu privire la natura legilor. În fapt, nu poate fi formulată o teorie în jurul ideii de lege pentru că diversele legi formulate de științe pur și simplu nu au nimic în comun. Cum putem crede că ecuația lui Schrödinger, legea segregării independente a perechilor de caractere și legea cererii și a ofertei ar putea avea o esență comună? Mulțimea legilor științei este eterogenă; presupusa ei omogenitate – cea care ar justifica și problema, și teoriile filosofice ale legilor – este, după cum ar spune Wittgenstein, doar un rezultat al setei de generalitate a filosofilor.

2. Legile științei pot oferi o descriere completă a realității. Există cel puțin trei linii de argumentare ce pot submina acestă convingere. În primul rând, realitatea obiectivă, realitatea la persoana a treia, nu epuizează tot ceea ce există. În calitate de conștiințe, sesizăm entități existente doar la persoana întâi. Ceea ce apare în singularitatea unei conștiințe este la fel de real precum datul obiectiv al unei stânci. Dar legile științei nu pot oferi, principial vorbind, explicații și descrieri pentru entitățile existente la persoana întâi. În al doilea rând, realitatea fizică nu reprezintă un fel de structură încheiată, pe care trebuie doar să o cartografiem. Condiții mult diferite de presiune sau temperatură, combinații inedite de substanțe, condiții noi de mediu, niveluri energetice diferite etc. pot scoate la lumină conexiuni și regularități inexistente în realitate, așa cum și-o reprezintă știința astăzi. Ideea că vom ajunge într-o zi să posedăm un set de reguli finit care să descrie întreaga realitate mi se pare hazardată. În al treilea rând, nu doar speciile biologice au o istorie și o evoluție, ci și sistemele fizice, de la cele cuantice, la cele geologice și până la cele astrofizice. Or, în principiu, istoria și evoluția nu pot fi deduse din legile științei (chiar dacă unele dintre acestea pot explica procese locale de autoorganizare). Altfel spus, viitorul unui fragment complex din realitatea fizică (și cu atît mai mult din cea biologică sau economică) este, în mare masură, inscrutabil epistemic.  

3. Acțiunea necesară și implacabilă a legilor naturii interzice posibilitatea minunilor. Plecând de la limitele legilor naturii, un teist ar putea identifica cel puțin două linii de argumentare în favoarea posibilității minunilor. În primul rând, entitățile existente la persoana întâi, nefiind subsumate acțiunii obiective a legilor naturii, pot sluji, în principiu, drept ușă prin care acțiunea divină poate pătrunde în lumea omului. În al doilea rând, fenomenele concrete ale naturii sunt posibile prin conjuncția mai multor legi ale naturii, dar modul în care legile se conjugă nu derivă din vreo lege a naturii. Evident, naturalistul ar putea răspunde (spre hazul audienței) că această conjuncție este una întâmplătoare cu necesitate. În fapt, existența legilor naturii nici nu demonstrează acțiunea divină în lume, dar nici nu-i demonstrează imposibilitatea.

Dorința de a vedea lumea mai ordonată și mai rațională decât este naște mituri filosofice. Așa că somnul rațiunii este uneori odihnitor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe