Poeme

Octavian Blenchea Publicat la: 25-06-2015

Uite, mai trebăluim și noi

 

facem derogări, dăm aprobări,

cerem de mâncare când ne e foame,

recrutăm, ne somăm, domesticim.

Când ne dorim adormim.

 

Mai dăm cu mătura prin ogradă,

mai una-alta, hrănim omizi,

ne întoarcem ceasurile

și fugim după autobuze

și uneori plouă.

 

Și alteori ne uităm cu drag unii la alții.

Deseori ne uităm.

 

Și creăm metatexte la taste

și metastaze de latex.

 

Când ne e somn sforăim.

Când ne trezim ne tragem pe sfoară

și ieșim pe coridor să fumăm

și schimbăm între noi rețete

de rachiuri mărețe

și de noptiere cu patru mânere.

 

Și ne trage de sfoară într-o bună zi

un domn cu inima bună.

Ding-dong.

 

 

De ceva vreme trăiesc pe o scară de tren

 

împreună cu Treboniu, câinele fără umbră.

Multe gânduri îmi trec prin minte

mai ales când ne apropiem de ape mari –

cioburi, hamuri de cal, lumânări frumos mirositoare.

Cum ziceam, tot felul.

 

Inițial mă gândisem să-l împing.

Așa, ca și cum ar fi fost involuntar:

îl surprind când nu e atent și-l împing.

 

Uit de toate când nu trecem pe lângă ape –

Așa am uitat de planul meu.

 

Însă de când am ajuns în colțul ăsta de țară

unde sunt atâtea lacuri mari,

practic nu mai pot dormi noaptea:

elaborez scenarii despre ce-o să le declar polițiștilor etc.

 

***

 

De două nopți încoace am schimbat strategia.

Mi-am spălat batistele și mă țin cu ele de bară,

ca să nu las amprente.

În plus, am șters toate urmele pe care le-am lăsat

de când locuiesc aici.

 

La noapte sar eu.

 

 

Am avut odată, când eram copil

 

un gând pe care nu pot să-l spun nimănui.

Am trăit zeci de ani cu gândul ăla,

l-am făcut gândul meu de companie.

I-am dat nume, l-am țesălat,

i-am dat de mâncare,

iar de când am devenit adult

i-am dat și de băut.

 

E un gând cam mic și firav

și nu prea ține la beție.

Stă mereu în preajma mea

și mă privește în ochi.

 

E un gând blând și înțelegător,

deși uneori nu mă lasă să dorm noaptea –

îi place să doarmă cu mine în pat,

chiar în piept.

 

 

În ochiul tău stâng se întinde Antarctica

 

Dreaptă și rece, în toată splendoarea ei.

Mă tot uit la ea cu zilele

și mă întreb cum dracu să fac s-o cuceresc.

Să pun și eu un drapel pe-acolo.

 

N-am mai fost niciodată într-o expediție ca asta,

așa că nici nu prea știu cum s-o plănuiesc.

 

Mă gândesc să-mi pun într-un rucsac

niște conserve din carne de cal,

un pachet de spaime mici,

o lanternă, un tirbușon

și să intru în ochiul tău stâng

într-o noapte,

îmbrăcat gros,

călare pe ceva ce-oi găsi la îndemână.

 

A, să nu uit drapelul.

 

 

Uneori plouă și eu nu sunt de față

 

și lucrul ăsta mă enervează de parcă

aș fi un om care se enervează ușor.

Mai ales când plouă cu ghilimele.

 

Mă refer la ploile care ne măiestresc.

 

Când plouă cu silabe rupte

lumea e săracă.

Silabele ar trebui interzise

prin lege de către Sfântul Ilie

al ploilor de prin viață.

 

Măcar de-ar ploua mereu

cu alte semne de punctuație,

cu ceva scârbos,

cum ar fi semnele de întrebare.

Dar nu. Plouă cu ghilimele

mai ales când nu sunt eu de față.

 

 

Locuiam în urechea unui rinocer

 

Mă cuibărisem acolo fără să-mi dau seama.

Îmi făcusem paltonul pernă

și stăteam comod ca-ntr-o gară de țară.

 

Nu fusese decizia mea.

 

Se pare că fusesem trimis de cineva să duc ceva:

o sacoșă dubioasă, un enorm cerc multicolor,

ceva, nu se știe exact.

Nici nu mai știu cum ajunsesem acolo,

că nu e lucru ușor să-ți faci pat din palton

în urechea cuiva.

 

Păream mulțumit. Cel puțin așa zicea cumnata mea.

– Cum, ’mneata n-ai fi?

Așa zicea, cel puțin.

 

Dar nimeni nu știa exact ce era în sufletul meu.

Contactaseră un radio-amator

care să mă contacteze pe unde scurte.

Pe unde să mă găsească?

 

Cred că aveam un secret.

Altfel nu m-aș fi încuiat așa în mijlocul pădurii

și nu mi-aș fi făcut pat din palton

în urechea unui derbedeu.

 

 

Bătea soarele prin crengi

 

Cădea lumina foarte mișto.

 

Fugisem mult și aș mai fi fugit,

dar bătea lumina așa de încet

că am decis să mă opresc.

M-am orientat repede:

eram în mijlocul unui trotuar.

Nu prea trecea nimeni.

 

Am măsurat aproximativ cu ochiul –

vreo trei metri lungime

vreo doi metri lățime

vreo doi metri înălțime.

 

Am trasat un X cu cretă pe jos

ca să știu exact unde să mă întorc

cu pari, scânduri și cuie.

 

***

 

Mi-am făcut acolo gard

de jur-împrejur

și stau să bată lumina

pe mine încet –

foarte mișto.

E în mijlocul lumii,

dar nu prea trece nimeni,

rareori câte un curios se uită

printre uluci.

Uneori se aud voci de copii.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe