Poeme

Ion Maria Publicat la: 25-06-2015

un bănuț pentru frică

 

diminețile dau un bănuț fricii

(devreme până nu răsare soarele

să ne vadă) dau un bănuț să mă treacă

dincolo (spre strada de la bigul vechi ori

spre alt univers) pun bănuțul în mâna

întinsă (ca din întâmplare) în fața mea

sau îl pun pe ochii fricii (un contract

ferm – un fel de semnătură)

dau obolul și pot să trec

(și frica mă bântuie cale de trei stații)

însă o văd pe frumoasa cu părul roșu

și uit că sunt un biet trecător

între tineretului și bulevardul titulescu

(ori între pământ și cer) eu cobor în stația

de la fabrica de confecții

frica mea merge încă o stație și coboară la parc

(poate vrea să vadă podul suspendat ori

statuile scriitorilor)

diminețile dau un bănuț fricii

și mă simt un om liber și adevărat

nu știu ce se va întâmpla când nici bănuțul

obolul nu voi mai avea cum

să-l dau

 

 

pentru a rămâne întreg

 

trebuie să iau viața așa cum este ea

(cine să mai asculte muzică acum

când trebuie să plecăm printre stele?)

unchiul vania nici nu știe să cânte

la pian (soarta mea s-a ofilit într-o vază

de cristal) în gară mă așteaptă un tren

pe care v-a trebui să-l iau încă nu știu

perenul de unde pleacă (nici nu mă interesează)

pentru a rămâne întreg va trebui să iau viața

așa cum este ea (voi dormi în altă zi

în alte universuri acolo voi găsi

și ochii tăi care m-au pierdut)

trebuie să iau viața așa cum este ea

robert creeley nici nu mă cunoaște

poate mă voi întâlni mâine cu el

(undeva la târgul de carte)

vei fi și tu pe acolo deși nu vei ști

dacă voi lua trenul în sens invers

oare destinul meu o să se schimbe?

(viața mea nici nu contează – cu fricile

cu deznădejdile și neîmplinirile ei

atât de bogate)

în piesa asta de teatru (tristă și fără

muzică) am un rol secundar

abia dacă trec o dată prin scenă

marii galactici stau și scriu piesa

dar mă uită mereu (poate că eu sunt

cortina?) totuși în orice piesă

e loc și pentru rolurile minore

cineva trebuie să ducă tava

cineva trebuie să dea replica

rolului principal

cineva trebuie să spună

cuvântul de final

 

 

poveste de iarnă (în iulie)

 

vecinul meu șatov nici nu înțelege

de ce am atacuri de panică

și adorm la ore târzii (orele când se produc

cele mai odioase crime)

pentru răul existențial

nu există medicamente

mâine și în oricare altă zi

se poate încheia veacul

ori mileniul însă singurătatea

poetului

este nevindecabilă

roșcata de care încerc să mă

îndrăgostesc (poate așa am să te uit)

nici nu știe că noaptea

nu dorm (oare soțul ei o ști?)

șatov nici nu știe că suntem

la un capăt de drum

de aici nu putem trece decât

în partea cealaltă a râului

ori în literatură

 

 

zidul

 

lui Luca Pițu

 

cu oboseală multă și cu trei sferturi

de piatră în buzunar

(Immanuel nici nu a mai venit)

cu lumina stinsă (privind în tavan

pe unde va trece cometa) aștept

să vină visul

cum aș aștepta să vină corabia

ce a pescuit pești-suliță

pe lângă marile banchize

(acolo unde toate oceanele

se sfârșesc și începe cerul)

prin Africa nici nu se știe că eu

extrem de obosit și cu trei sferturi

de piatră în buzunar

aștept să vină visul

aștept într-o cameră întunecată

pe care tu ai fi putut s-o luminezi

cum m-ai fi luminat și pe mine

însă tu ai preferat să pleci în sud

împreună cu vandalii ce au devastat

Roma

ai plecat și niciodată nu o să te mai văd

plutind pe un nor ca într-un tablou

de Chagall

în cinstea ta am construit o catedrală

gotică (lângă calculator) și în vitraliile ei

am pus povestea cavalerilor mesei rotunde

și a celor cinci ozn-uri ce au trecut prin cartier

și nu m-au găsit

dimineață roșcata cea frumoasă (de dorul tău încerc

să mă îndrăgostesc de ea) va fi singură

în autobuz

în jurul ei voi construi un zid

ce o va apăra și o va strânge

așa cum zidul lumii

ne apără și ne strânge

pe noi toți

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe