Interviu cu Horia-Roman Patapievici

George Bondor Publicat la: 25-06-2015

„Se verifică încă o dată că naționaliștii sunt cei mai proști patrioți”

În volumul Despre idei și blocaje, din 2007, unde ați dezvoltat un text din 1996, ați observat că în toți acei ani parcă nu s-a schimbat nimic în privința pieței ideilor, că avem în continuare o cultură română axată pe cultura generală și că lipsește un lucru de care am avea nevoie, și anume o piață a ideilor specializate. După alți opt ani, s-a mai schimbat ceva?

În 2012 am reluat cartea, cu un titlu schimbat, De ce nu avem o piață a ideilor, cu o prefață care răspunde, cumva, marelui articol al lui Titu Maiorescu, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, reinterpretând teoria formelor fără fond. Față de data la care spuneam că încă mai avem o bună piață a culturii generale, dar ne lipsește o piață a ideilor, ceea ce s-a schimbat este că spațiul public înregistrează o masivă pierdere în ponderea culturii generale, iar ceea ce a rămas la fel este absența unei piețe a ideilor de specialitate. Am dobândit, așadar, un spațiu public centrat pe incultura generală. În același timp, s-au schimbat dramatic vectorii care poartă mesajele în spațiul public. Acum douăzeci de ani tipul central era al intelectualului, al scriitorului sau al jurnalistului. Mă refer, firește, la jurnalistul clasic, care era foarte înrudit cu scriitorul. Cine a făcut experiența de a citi un ziar de pe vremea lui Carol I, L’Indépendance Roumaine, de pildă, un ziar publicat în franceză, a putut vedea calitatea jurnalismului românesc de atunci. Azi vectorii s-au schimbat: purtător de mesaj nu mai este scriitorul, ca tip generic, sau jurnalistul clasic, ci este omul de televiziune, moderatorul care animă, joacă, interpretează și vocalizează, sau jurnalistul de dată recentă și conținut recentisim, care aproape că nu mai are nici o legătură cu jurnalistul clasic, acela care practica jurnalismul bazat pe vechile principii ale meseriei (cultul față de fapte, separarea faptelor de opinii, respectul față de opinia publică, datoria de a informa corect cititorii etc.). Acest fapt implică o cu totul altă sociologie a spațiului public, în condițiile în care, cum spuneam, o cultură a ideilor specializate nu a apărut deloc. Dacă ar fi apărut, dezechilibrul din cultura generală ar fi fost mai puțin îngrijorător. Pentru incapacitatea de a folosi libertatea în scopul creării unei piețe a ideilor de specialitate, principala vină revine, cred, universităților. Nu văd vreo comunicare semnificativă și susținută între centrele universitare. Fiecare editează revistele proprii și, într-o gelozie oarbă și nesăbuită, specialiștii dintr-un centru universitar nu se uită decât la specialiștii din ograda proprie, se dezinteresează de tot ce se întâmplă în alte centre universitare românești și nu se uită decât la piețele străine, de regulă cele de limbă engleză.

 

Maladii ale spațiului public

Internaționalizarea cercetării românești în științele umaniste și sociale a început într-un ritm foarte alert, dar consecința este dispariția revistelor de specialitate în limba română.

Asta înseamnă următorul lucru: că piața de specialitate românească a fost aculturată de către piețele străine. Ceea ce înseamnă că, în acea specialitate, noi nu mai avem o piață internă. Singura piață internă care ne-a mai rămas este piața literaturii și a cărților cu specific românesc.

 

Suntem rupți în două, din acest punct de vedere. Scriem cărți în limba română, dar publicăm articole academice în reviste care apar exclusiv în limbi străine, fără să cunoaștem publicul căruia ne adresăm cu acele articole. Există o ruptură între cele două niveluri.

E o ruptură și o schizofrenie. Zone ale culturii române de astăzi care din punctul de vedere al creativității sunt de vârf, cum este cinematografia, ilustrează perfect acest fenomen, care e și un simptom, al schizofreniei. Avem o cinematografie românească de mare succes la export, lipsită însă de o piață internă de desfacere. Această situație este, cumva, tipică: marile valori românești sunt confirmate intern prin afirmarea lor pe piețele străine; ele sunt importate în cultura română ca mari valori numai după ce au fost omologate în afară. Brâncuși, Tzara, Eliade, Cioran, Ionesco, chiar și Enescu... Nu mai vorbesc de marii noștri matematicieni de după cel de-al Doilea Război Mondial.... Paradoxul este că aceste valori au fost produse de cultura română, dar omologarea lor deplină nu a fost produsă de ea, care doar le-a confirmat, după ce omologarea s-a produs internațional. Situația din cinematografia de azi și din științe arată că s-ar putea să asistăm la o modificare dramatică în fiziologia internă a culturii noastre. Să putem produce valori, dar să nu le putem omologa! Cauza, firește, era absența unei piețe interne. E motivul pentru care cred că trebuie să facem eforturi să o creăm și să o întreținem. Împotriva celor care se făceau avocații ideii că noțiunea de piață națională e învechită și că cercetătorii români ar face bine să se afirme doar pe piețele internaționale, Andrei Cornea argumenta cândva că metodele sociometrice de cotare a performanței academice nu sunt deloc infailibile (ori întotdeauna dezirabile) și că există zone ale creației pentru care dezideratul integrării pe piețele străine echivalează cu o dizolvare, nu cu o afirmare. Poate că fizica, matematica, chimia vor putea fi făcute pe viitor numai în engleză și numai în reviste internaționale. Dar toată zona umanistă a culturii române, dacă va mai exista o cultură română, va trebui în continuare să fie scrisă în limba română, iar ideea de a traduce totul în engleză pentru a căuta confirmarea ISI și validarea internațională mi se pare absurdă, dacă nu chiar stupidă. Mă refer inclusiv la științele politice, care suferă de un mimetism anglo-saxon incredibil. Oamenii remarcabili care au apărut în acest domeniu își fac numele pe teme care sunt pur occidentale, iar când sunt românești, nu doar tratarea este servil occidentală, dar și modul de a conceptualiza ceea ce e nou și ireductibil semnificativ în experiența noastră e nivelat și evacuat prin conceptualizarea luată de-a gata din literatura occidentală de specialitate care, ea, e atentă la localul și la specificul ei. Noi nu avem o reflecție proprie de filosofie politică referitoare la realitățile românești, în limba română, pentru societatea românească, menită îmbunătățirii spațiului public de aici, ci numai una de vitrină, pentru export, având drept scop nu studiul societății politice românești, ci afirmarea profesională peste hotare a cercetătorilor români care vor carieră internațională. Așa stând lucrurile, filosofia politică făcută de români nu își dovedește utilitatea publică pentru spațiul românesc. Ce diferență față de Occident! Acolo, filosofia politică a apărut dintr-o nevoie internă de modernizare a acelor societăți. Occidentalii nu fac studii pentru a crește în ochii altora, ci pentru a-și cunoaște societățile și a le îmbunătăți. 

 

În Europa ideile specializate pătrund în sfera publică prin aceea că expertul devine și un intelectual, o voce publică, reușind să influențeze discursul public. În Statele Unite există mai curând o ruptură, în special în filosofie cred că se întâmplă lucrul acesta. Sunt mari filosofi care nu sunt voci publice. Cum vedeți acest fenomen în România? Oare o piață a ideilor specializate n-ar rămâne cu totul abstractă, ruptă de context, n-ar rămâne o formă fără fond? La urma urmei, piața ideilor specializate este modelul de sferă publică al liberalismului clasic, unul în care ne ghidăm după argumentele experților, după expertiza lor…

Sau după capacitatea lor de a convinge…

 

Exact, tocmai aici e problema, pentru că această capacitate de a convinge trebuie să uzeze nu doar de argumente logice. Trebuie să facă apel la mituri, la simboluri, la tot ceea ce înseamnă haloul afectiv care înconjoară ideile.

Aveți dreptate. Însă difuziunea ideilor într-o societate nu urmează un model rigid ori unic: bunăoară, unul în care expertul, de la înălțimea expertizei lui, transmite societății un mesaj de autoritate, iar lumea îl îmbrățișează pentru că ar fi științific, pentru că ar fi adevărat ori pentru că e emanat de expert. Nu. În realitate, modelul de difuziune nu e intelectual, e societal și e foarte complex. Mesajele care vin din zona specialităților sunt preluate prin foarte multe medieri, niciodată ex cathedra, adică în virtutea autorității epistemice. Instituțiile înseși le preiau (unele dintre ele), jurnalismul de bună calitate (ori de mai mică) le preia de asemenea, dezbaterea publică, prin alți mediatori, le preia și ea, dar prin alte, poate mai multe, canale. Deci nu e un model excathedratic, absolut deloc. E un model organic, de fapt. Unul, să-i spunem, capilar.

 

„Noi credem în valori care se bat cap în cap și cu asta trăim”

În Statele Unite, într-adevăr, întâlnim o situație care reprezintă, ca și urbanismul de acolo, o modificare completă a tradițiilor și condițiilor europene. Urbanismul american enclavizează locuința individuală, desființează trotuarul, transformă țesutul social într-o rețea rutieră, substituie deplasarea pietonală cu automobilul, înlocuiește capilaritatea piețelor și străzilor de proximitate cu marile concentrări și monopoluri comerciale etc. În Statele Unite, agora devine mall, universitatea devine campus, cultura generală dispare ori devine apanajul elitelor, cultura populară devine tot mai ignară, iar distanța dintre cultura zisă înaltă și cultura mediilor de informare în masă devine astronomică și, cumva, politică. În aceste privințe, Statele Unite nu ar trebui deloc să fie un model. Din păcate, exact acest model se globalizează, iar noi, care din secolul al XIX-lea încoace nu încetăm să ne sincronizăm, preluăm fără discernământ tot ce este azi la zi. Problema e că, în secolul al XIX-lea, modelul cultural era bun, iar astăzi e pur și simplu greșit. Nu doar că nu ni se potrivește, dar în sine nu e în regulă. Urbanismul din Statele Unite favorizează automobilul, impersonalul, enclavizarea, segregarea de clasă, rețeaua rutieră, socializarea comercială. Pe scurt, e asocial. De două decenii, Europa importă masiv acest tip de urbanism, distrugând sistematic prețiosul țesut social asociat cu urbanismul de vecinătate. Vechile orașe americane de secol XIX, care erau europene, sunt ireversibil distruse de logica enclavizării și a segregării între bogați și săraci, ceea ce contrazice complet modelul cetății clasice, pe care fusese construit urbanismul european. Aceeași logică greșită în cazul universității americane. Prin crearea unor uriașe campusuri universitare, universitatea americană a fost ruptă și de țesutul urban de referință al cetății, și de societatea reală. Izolați în acel borcan de elită, și profesorii, și studenții încetează să mai fie membri reali ai societății reale. Devin ficțiuni politice, tot mai ideologizate. Or, universitatea trebuie să fie în oraș, trebuie să se supună logicii polis-ului, nu trebuie să fie un lagăr academic rupt de contactul cu societatea. Capilaritatea între cultura înaltă și cultura populară s-a rupt. Raporturile între ele au devenit politice. E un dezastru. Așa s-a ajuns ca în centrul spațiului public american să se afle, în mod tiranic, numai cultura de divertisment, așa-numita cultură populară, singura considerată cu adevărat democratică, o cultură care este de cele mai multe ori complet decerebrată și care nu mai păstrează aproape nici o legătură de feed-back sau de contaminare cu spațiile culturii intelectuale, botezată, parcă anume pentru a o izola de societate, „cultură înaltă”, high culture. De parcă se poate imagina ceva mai popular, în epoca lor, decât Shakespeare, Cervantes, Balzac sau Dostoievski! Ideea de a numi cultura veritabilă cultură înaltă are ca implicație sociologică faptul că această cultură înaltă ar fi numai pentru câțiva, ar fi sociologic vorbind elitistă, adresându-se adică unei caste privilegiate de oameni educați, în timp ce doar cultura populară ar fi democratică și ar fi a noastră, a poporului — ceea ce este fundamental greșit. Aproape toți marii autori care azi au fost cartiruiți în cultura înaltă erau foarte populari: făceau parte, la vremea lor, din cultura populară. Dostoievski și-a publicat marile romane în foileton, în ziare populare. La fel, Balzac. Părerea mea este că în Statele Unite modelul cultural european a fost reformulat într-o manieră care distruge cultura. Cum? Am spus-o: prin separare, izolare, aseptizare, ideologizare. Cultura nu trebuie separată în campusuri, izolând-o sociologic la grupuri elitiste și privilegiate, promovând prin sistemul de învățământ ideologia falsă că numai ceea ce e de masă e democratic și organizând educația pe ideea că marii scriitori sunt afaceri interne ale departamentelor de specialitate, Cervantes fiind al profesorilor de spaniolă, Dante, al celor de italiană, iar Shakespeare, al departamentelor de engleză. E fals! Marii scriitori sunt ai noștri, nu ai specialiștilor în ei! Din păcate, acesta este modelul pe care se merge: cultura e a specialiștilor, și se face în campusuri, a poporului e distracția, care se face în spațiul public. Așa s-a ajuns, în epoca noastră post-postmodernă, la generalizarea unui spațiu public ignar și complet lipsit de spirit public.

Aș mai adăuga următoarea observație. În raportarea la marea noastră tradiție culturală, avem de mai multe decenii întrunite toate acele premise psihologice care conduc la un diagnostic de tip ură de sine. În 1930, Theodore Lessing atrăgea atenția asupra fenomenului urii de sine la evrei, der jüdische Selbsthaß. Observația lui poate fi generalizată, căci cultura publică și oficială a modernității noastre târzii, pe care Roger Scruton o consideră marcată de complexul „repudierii”, este de fapt impregnată de ură de sine: ură de sine sub forma repudierii creștinismului; ură de sine sub forma diabolizării istoriei Occidentului; ură de sine sub forma repudierii canonului cultural occidental; ură de sine sub forma respingerii culturii occidentale ca fiind o cultură „patriarhală”, „logocentrică” și „falocrată”, făcută de și pentru ceea ce progresiștii numesc, cu enorm dispreț, „bărbatul heterosexual, alb și creștin”; ură de sine sub forma conștiinței obsesive că Occidentul este vinovat de toate înapoierile, exploatările, nenorocirile și crimele din fosta lume colonială; ură de sine sub forma ideii că numai cultura occidentală are germenii răului sădiți în ea, toate celelalte fiind bune și adamice; ură de sine sub forma exaltării ecologiei și diabolizării capitalismului, sub forma cultului neopăgân al naturii și prin respingerea spiritului științei moderne; ură de sine sub forma ideii că salvarea umanității nu poate veni decât de la abandonarea culturii occidentale, care se face vinovată de toate relele lumii, iar soluția constă în importul altor forme de cultură, non-occidentale și non-clasice (căci pentru progresiștii de azi, spre deosebire de cei ai secolului al XVIII-lea, care nu aveau ură de sine, Grecia și Roma sunt anatema). Or, ce rămâne din toate aceste acuzații, care au devenit un soi de cultură oficială a universităților anglo-saxone și, într-o oarecare măsură, a instituțiilor europene? Rămâne ura de sine, care își argumentează pozițiile printr-un incredibil simț anti-istoric. Felul în care sunt azi văzute cruciadele ori descoperirile geografice ori imperialismul european este extraordinar de ideologizat și bazat pe ideea complet falsă că numai Occidentul ori creștinătatea reprezintă agresorul, exploatatorul ori mai știu eu ce. De fapt, toate civilizațiile au cucerit, au ucis și au exploatat. Iar diferența între civilizația noastră și celelalte nu este acolo unde o văd progresiștii, în faptul că numai a noastră ar fi inițiat și practicat răul, ci în împrejurarea că numai în cultura noastră s-au născut o reflecție critică și o conștiință vinovată, ein schlechtes Gewissen, față de aceste ucideri și exploatări. Nu există nici o conștiință vinovată în țările musulmane față de imperialismul islamic ori față de practica sclaviei (care supraviețuiește, în unele locuri din lumea musulmană, și azi). În schimb, la noi, în creștinism, conștiința vinovată față de imperialism ori față de sclavagism nu este numai apanajul câtorva suflete sensibile și izolate, ci face parte din chiar spiritul culturii noastre publice, a devenit o temă a culturii noastre morale și s-a instituționalizat în forme care sunt transmise și reproduse prin sistemul educațional.

 

Și a intrat în noi, în omul european.

Da, a intrat în instinctele morale ale oamenilor din civilizația occidentală. Aceasta este deosebirea majoră între civilizația noastră și celelalte: conștiința vinovată față de relele proprii. Dar, din păcate, și ura de sine. E interesant că pentru ambele avem nume germane: schlechtes Gewissen și Selbsthaß... Să nu mă înțelegeți greșit. Eu nu spun că noi, în virtutea unui principiu general, suntem buni, iar ceilalți sunt prin definiție răi. Deloc! Eu spun că această dublă măsură, care e bazată pe ură de sine, e greșită: întâi că nu permite o judecată obiectivă și, în al doilea rând, că face o enormă nedreptate lucrurilor bune din cultura noastră, care merită să trăiască nu numai în beneficiul nostru, ci și în beneficiul altor culturi.

 

M-am întrebat adesea ce se întâmplă când avem idei specializate care intră în conflict unele cu altele, producând tipuri diferite, chiar divergente, de normativitate. Conflictele din ultimele decenii din Europa au avut la bază, de fapt, un conflict al normelor. Cum anume se constituie o sferă publică atunci când ideile dau naștere unor conflicte valorice sau normative?

Eu văd în conflictele valorice regula, nu excepția. E adevărat că foarte târziu ne-am dat seama că valorile ultime în care noi credem simultan sunt, cel mai adesea, conflictuale. Isaiah Berlin este cel care a argumentat foarte convingător că idealul platonician al unității necesare între adevăr, bine și frumos, sub care a stat însăși construcția sufletului în Occident, se bazează pe o idee falsă, aceea că valorile ultime ar forma, toate, o unitate armonică. În realitate, noi credem în și ne ghidăm după valori care se bat cap în cap și cu lucrul acesta ne-am obișnuit să trăim. Observația e valabilă și pentru spațiul public. Societatea trăiește cu acest conflict, iar cultura, dintotdeauna, se hrănește din el. Noi însă trebuie să fim atenți – și când spun asta simt trufia incredibilă a raționalistului care își imaginează că poate da o soluție rațională pentru aceste lucruri –, noi trebuie să fim atenți ca aceste conflicte să nu ducă la crime. Adică trebuie să ne străduim să construim (și, după ce le-am construit, să credem în) acele aranjamente politice și instituționale capabile să devieze ce este mai rău în aceste conflicte inevitabile, dinspre violență spre alte forme…

 

…permise. Să găsească supape, în fond, pentru descărcarea instinctului violent.

Da. Însă ideea că antropologia noastră este bazată pe pace și pe posibilitatea sintezei hegeliene este complet falsă. Natura noastră este deopotrivă contradictorie și dogmatică: contradictorie, pentru că sufletul nostru asumă valori ultime contradictorii; dogmatică, pentru că inteligența noastră a învățat să funcționeze menținînd contradicția (ceea ce, din punct de vedere cognitiv și cultural, e foarte fertil). Conflictul se află în natura și, de fapt, la originea noastră. Asta e condiția umană.

 

„Piețele se sincronizează prin ceea ce e contemporan”

Modelul teoretic de sferă publică pe care l-ați teoretizat în cărți mie mi se pare că l-ați avut în vedere și când ați condus Institutul Cultural Român. Cum ați asumat personal această experiență administrativă?

Aveți dreptate: la ICR, am aplicat teoria mea despre sfera publică. Dar nu mai era vorba de piața ideilor, ci de promovarea culturii, în care am văzut, esențialmente, un schimb cultural întotdeauna bilateral (nu propagandă culturală, care e întotdeauna unilaterală), situat obligatoriu la nivelul piețelor culturale (nu finanțare prin stat a producției de cultură oficială pe stoc, așa cum e văzută de regulă la noi promovarea culturii). Firește, acesta este punctul de vedere liberal, adică procapitalist. Ce anume vede liberalul? Vede că individul, în ordinea creației ori a demnității personale, este mai important decât colectivitatea din care face parte și de aceea e convins că nivelul de confirmare și de verificare a unei valori se poate obține numai prin schimburi libere. Iar schimburile libere se fac pe o piață liberă. Asta nu înseamnă că produsele culturale trebuie să fie tratate exclusiv ca mărfuri; înseamnă că ele pot intra în logica de desfacere a mărfurilor numai după ce pe piața liberă a judecăților critice și a ideilor s-a ajuns la o cotă de valoare în privința lor, una care trebuie să funcționeze ca un indicator de selecție prealabilă pentru instituțiile care se ocupă cu promovarea culturii. În nici un caz această selecție nu trebuie lăsată în seama oficialităților, care creează imediat un monopol din ea și tind să producă detestabila specie a culturii oficiale, pe care o prezintă fraudulos drept „cultură națională”. Selecția valorilor din perioada comunistă a fost adânc desfigurată de confuzia dintre cultura oficială a statului și canonul cultural național. E comic ori dureros să vezi azi critici din generația tânără care își fac un sacerdoțiu anticapitalist din această confuzie, pe care o prezintă drept critică de stânga a culturii liberale.

Pe de altă parte, am plecat de la două observații factuale, una privind condiția publică a culturii noastre, alta referitoare la referințele ei naturale. Condiția publică a culturii noastre este neîncrederea, provocată de selecția arbitrară a valorilor. Responsabil pentru selecția arbitrară a valorilor este statul, cu tendința sa de a substitui piețelor culturale, adică libertății depozitate la nivelul societății, monopolul oficializării, impus prin forța lui și depozitat în lipsa de alternativă la instituțiile sale. Cum să depășești logica neîncrederii? Soluția noastră – a Taniei Radu, a lui Mircea Mihăieș, a lui Dan Croitoru și a mea – a constat în scoaterea selecției dintre prerogativele oficialității și punerea ei pe piața liberă, necontrolată de ICR sau de alte instituții ale statului. În plus, am invitat în aceste jurii personalități culturale care își manifestaseră ostilitatea personală față de mine sau de echipa mea. Am aplicat principiul: dacă ești o persoană privată, nu există nici o obligație de a-i oferi adversarului tău o portavoce; dar dacă asumi o poziție în care ești responsabil de binele comun, atunci este o obligație ca și vocea celui care te critică sau e în dezacord personal cu tine să aibă un cuvânt de spus în formularea binelui public. Așa că, pentru selecția românească, am format jurii externe instituției (incluzând criticii) și am impus funcționarea instituției prin programe publice, deschise tuturor, în chip ecumenic; și am lăsat, pe plan extern, selecția actorilor culturali români la latitudinea instituțiilor culturale occidentale. Altfel spus, am retras ICR-ul din selecție, lăsând selecția pe seama fie a pieței interne, fie a pieței externe. Scopul era, în mod evident, reunificarea piețelor culturale românești cu cele străine.

Ajung astfel la a doua observație factuală, cea privitoare la referințele naturale ale culturii române. Ele sunt, toate, occidentale; în același timp, un război mondial și o ocupație comunistă a țării ne-au rupt complet de piețele noastre culturale de referință. Or, soluția la ruptură și soluția la arbitrarul selecției valorice se întâmplă să fie identice: reunificarea pieței culturale românești cu piețele noastre naturale de referință. Cultura noastră de referință nu e nici rusească, nici est-europeană, nici asiatică, nici africană, ci occidentală. Orice român are cel puțin două culturi: a sa proprie, care e foarte complexă, cu multe elemente de oralitate, și cel puțin una dintre marile culturi occidentale. Așa suntem noi construiți, cu o identitate culturală multiplă și adeseori conflictuală – ceea ce nu e confortabil, individual și psihologic vorbind, dar, pentru tipul cultural generic al culturii noastre, poate constitui sursa unei mari fertilități creatoare.

 

Prin ce mecanism ați încercat reunificarea dintre piața românească și cea occidentală?

Faptul că noi avem cel puțin două identități culturale, a noastră proprie și a cel puțin uneia dintre culturile noastre de referință (cele occidentale), face ca principiul continuității pieței noastre interne de valori cu piețele noastre de referință să fie obligatoriu. Cultura română funcționează bine când e în contact cu culturile occidentale; ruptă de ele, se provincializează, își pierde vigoarea. Prin urmare, datoria noastră, a echipei pe care am condus-o la ICR din 2005, a fost aceea de a face rapid pașii necesari pentru a recupla ceea ce după 1945 a început să fie decuplat, iar din 1948 a fost, cu brutalitate totalitară, rupt. Cum se putea face asta? În primul rând, abandonând modelul de promovare culturală bazat pe propaganda statului în favoarea valorilor pe care le oficializează ca „naționale”. Ce este valoros în cultura română nu trebuie să decidă oficialitățile de partid și de stat, ci cultura română însăși, prin piețele culturale interne, care nu trebuie controlate de autoritățile statului. Iar ce poate fi exportat, pentru a fi în mod viabil exportat și, odată exportat, pentru a putea trăi acolo, pe piețele străine, o viață autonomă, nesubvenționată continuu de statul-mamă, trebuie să rezulte dintr-un consens între cei care exportă (românii) și cei care importă (occidentalii). Acest obiectiv poate fi atins într-un singur fel: prin mecanismul desfacerii parteneriale. Asta înseamnă, din partea țării-gazdă, finanțarea comună și furnizarea gratuită de resurse proprii, punerea în comun a know-how-ului propriu și a pârghiilor sale de promovare, punerea la dispoziție a piețelor de desfacere, precum și asigurarea stocării în memoria lor culturală a evenimentelor culturale exportate de noi. De fapt, scopul era ca noi să nu mai exportăm, pentru că ideea de export implică întotdeauna ideea de ceva străin care e dus undeva în străinătate; idealul era ca noi să desfacem pe piețele lor un produs de-al nostru acceptat de ei ca fiind de-al lor. Aceasta este ideea de parteneriat pe care echipa mea a promovat-o. Rezultatul a fost, în scurt timp, spectaculos. Din 2008, exportul nostru de produse culturale străine s-a transformat tot mai mult în desfacere partenerială de produse culturale comune. Cultura noastră nu mai era percepută de partenerii noștri occidentali ca străină, ci ca diferită; iar exportul de cultură nu mai era perceput ca export, ci ca desfacere partenerială. Din punct de vedere financiar, asta înseamnă înjumătățirea cheltuielilor. Adică o economie de 50% din bugetul ICR pentru toate evenimentele culturale derulate în parteneriat. Ceea ce înseamnă că noi ajunseserăm la performanța de a dubla numărul evenimentelor culturale organizate de ICR, pe seama economiilor realizate prin parteneriate. Iar succesul gândirii parteneriale se măsoară nu numai în bani economisiți, ci și în valoare creată în mod absolut. Am două exemple. ICR a fost perceput de institutele naționale de cultură partenere din UE ca fiind atât de inovator și de performant, încât a fost ales la conducerea EUNIC (European Union National Institutes for Culture) timp de trei ani, din 2008 până în 2011 (doi ani ca vicepreședinte, un an ca președinte al întregii rețele europene; aceste funcții nu erau rotative). Al doilea exemplu se referă la succesul înregistrat de noi în promovarea culturii scrise. În șapte ani de derulare a programelor „Translation and Publication Support Programme”, „Publishing Romania” și „20 de autori”, am reușit să traducem peste 350 de volume de autori români. Asta înseamnă că timp de șapte ani, în fiecare săptămână câte un titlu românesc apărea, în traducere, în librăriile occidentale. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată în cultura română.

În ciuda acestor succese, ICR a devenit în 2012 obiectul răzbunării politice: a fost trecut, printr-o ordonanță de urgență, de sub autoritatea simbolică a Președintelui în subordinea Senatului și pus astfel sub obediență politică, prin același mecanism nefast prin care de ani de zile este politizată și televiziunea publică; iar subordonarea politică a constituit prilejul revenirii la vechile politici naționaliste de promovare culturală propagandistică, aflate sub controlul strict al oficialităților. Echipa mea a demisionat în august 2012, iar omul chemat să distrugă programele ICR-ului a fost Andrei Marga, care își dovedise deja brutalitatea, fanatismul politic și incompetența ca ministru de externe, cu numai câteva luni mai înainte. Marga s-a comportat ca un buldozer și ca un rinocer: a distrus în câteva luni toate programele care făcuseră gloria ICR-ului și oferiseră culturii române contemporane șansa de a fi direct branșată la piețele ei culturale de referință; le-a înlocuit cu măsuri stupide și inovații instituționale penibile, inspirate de o filosofie naționalistă, retrogradă, complet defazată față de politicile culturale curente în lumea de azi.

 

Programul ICR s-a axat pe literatură. Ceilalți reprezentanți ai culturii umaniste nu au avut curajul să acceseze programele ICR?

„S-a axat” e mult spus. Dar, aveți dreptate, marele beneficiar a fost literatura română contemporană. Explicația e simplă: pe piețele străine a stârnit interes literatura română contemporană. De altfel, piețele se sincronizează prin ceea ce e contemporan. Iar interesul față de ficțiunea contemporană e mai mare decât cel față de non-ficțiune (ca să vorbim în categorii anglo-saxone). Ca atare, pariul programelor ICR a fost câștigat cu literatura tânără – prelungind un frumos slogan de succes al Editurii Polirom de acum mai bine de zece ani, „Votez literatura tânără”. Sunt convins că, dacă programele ar fi continuat, ar fi venit și rândul filosofilor, istoricilor, criticilor literari, sociologilor, politologilor. Dat fiind că filosofia românească, după o vorbă a Martei Petreu, a fost preluată în literatura română ca un fel de gen al ei, filosofia românească ar fi trecut și ea, odată cu literatura. Dar n-a mai fost să fie. Programele, inclusiv cel de formare a tinerilor traducători (ajunseserăm la 120, în mai toate limbile europene), au fost distruse de Marga. Acest lucru, nu ezit să o spun, a constituit o faptă profund anti-națională. România era în câștig absolut: noi dădeam bani doar pentru traducere, restul, adică greul, cădea în sarcina editorilor străini: producția și, ceea ce e și mai important, promovarea și distribuția. Dacă toate acestea ar fi continuat, prin fenomenul de afirmare prin capilaritate despre care am vorbit mai devreme, și alte zone ale culturii umaniste românești ar fi intrat în logica de absorbție a piețelor culturale occidentale. Iar clamatelor valori naționale din canonul nostru cultural le-ar fi venit și lor rândul, ridicate pe orbita interesului occidental prin fenomenul de asociere cu interesul față de contemporani, deja realizat. Ce nu înțeleg naționaliștii noștri culturali, care își imaginează că dacă plătești traducerea unui autor clasic român l-ai și făcut să existe pe piață, pentru publicul din străinătate, este că niciodată sudarea piețelor nu se face cu trecutul, se face întotdeauna numai cu prezentul. Prin distrugerea programelor ICR pe care le-am creat împreună cu echipa mea, naționaliștii au distrus singura bază instituțională prin care și scriitorii noștri canonici ar fi putut pătrunde, în cele din urmă, pe piețele străine; iar asta s-ar fi întâmplat după ce cultura noastră contemporană, deja afirmată, ar fi creat condițiile unei comunicări orizontale firești între piața noastră culturală, în ansamblul ei (incluzînd, adică, și trecutul), și piețele occidentale de azi (care sunt orientate doar spre prezent). Se verifică încă o dată că naționaliștii sunt cei mai proști patrioți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe