Anatomistul întunericului

Claudiu Komartin Publicat la: 25-06-2015

Puțini poeți contemporani s-au arătat, de-a lungul ultimelor decenii, atât de fermi, de neînduplecați în a-și cuceri până la capăt teritoriul sondat începând cu prima carte, în a ajunge în inima propriului scris, în miezul obsesiilor celor mai vehemente – și, în definitiv, insolubile –, cu riscul de a se izbi acolo de un zid de întunecime pură, ca Aurel Pantea.

Antologia apărută anul trecut la Editura Charmides, alcătuită – sau mai curând ordonată – de Dan Coman (ca un „exercițiu de admirație pentru unul dintre cei mai importanți poeți pe care-i are literatura română”, după cum arată acesta în notița introductivă), atrage din nou atenția asupra extraordinarelor calități ale unui scriitor ignorat multă vreme de establishment-ul literar autohton, mai preocupat, cam în orice perioadă (și înainte de ’89, și după, nu mai vorbim despre ultimii 15 ani), să forjeze glorii de moment sau să se risipească în lupte de putere fără însemnătate pe termen mai lung. Că Pantea e un poet stimat îndeosebi în cercurile de cititori înrăiți, de cunoscători și de temerari ai fenomenului nu e o surpriză. Că nu e decât de un deceniu încoace un nume vehiculat atât cât ar merita-o opera sa, forjată în ultimii 35 de ani, cred că e o evidență. Antologia de referință a generației sale nu-l reține, dar nici Pantea nu reține în scrisul său mai nimic din principalele perspective și „noutăți” pe care le-a pus în circulație optzecismul românesc. Pantea e un poet atemporal, a cărui situare într-un context de generație sau de „iepocă” literară nu are nici un sens. Antologia e intitulată În urmă se sting toate luminile și conține ceva mai puțin de nouăzeci de poeme din șapte volume de versuri, de la Casa cu retori (1980) la Nimicitorul (2012), textele fiind ordonate invers cronologic, fără precizarea volumului din care fac parte.

În urmă se sting toate luminile vine după un volum masiv, fără nici un fel de circulație, genul de carte pentru arhivari și fanatici, Recviem pentru tăceri și nimiciri (2013), care cuprindea toată poezia lui A. Pantea de până în acel moment (cam aceleași pe care le reține, mult condensate, antologia de față). E greu să citezi dintr-o carte din care poți transcrie la întâmplare, deschizând-o oriunde, e și mai greu să scrii despre un poet ajuns la deplina maturitate – și care, pe deasupra, începe să arate de pe acum ca una dintre cele mai impunătoare și mai consistente prezențe din literatura română a începutului de mileniu: „Eu stau în mut, nu răspund atrocității, lângă mine lasă apă/ toate lucrurile, ca într-o zemoasă frică, vin unii,/ constată și pleacă/ să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind vorbe,/ o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător,/ eu sunt tandrețea carbonizată”.

Lecția de poezie pe care o oferă în cărțile sale Aurel Pantea ar trebui, cred, să le deschidă ochii până și acelor cititori lipsiți de interes sau de apetență pentru poezia ultimelor decenii (cum ar fi Nicolae Manolescu, în Istoria căruia poetul nostru nu a avut loc). Ajuns la vârsta la care Herberto Helder a refuzat Premiul Pessoa, Pantea a fost ocolit anul acesta de Premiul Național „Mihai Eminescu” în favoarea unui poet mărunt din speța veșnicei funcționărimi literare. Dar un poet mare nu poate fi făcut, oricât ai încerca să regizezi o asemenea șaradă – el se impune prin cărțile sale, indiferent cât timp durează asta. La fel ca în cazurile lui Bacovia, Dimov sau Mazilescu, discursul lui Aurel Pantea nu a fost de la început înțeles și cântărit cu instrumentele potrivite, dar a trecut în anii scurși de la Casa cu retori cam toate probele, pentru ca astăzi să i se dea dreptate principalului său avocat, Al. Cistelecan.

Puțini poeți din literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele devin expresii pure, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism sau de flecăreli. Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea „legitimare” istorică sau ideologică); eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la distincția de anatomist al întunericului.

După un parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională. Când va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu „negrul” Nimicitor care și-l revendică.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe