Fragmente de viață în dialog

Anca Vieru Publicat la: 25-06-2015

Fără a fi un proiect editorial premeditat, volumul Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi, semnat de Emil Brumaru și Veronica D. Niculescu (colecția „Egografii”, Editura Polirom, 2014), cuprinde de fapt o selecție din discuțiile purtate în scrisori ori pe blogurile autorilor: „Floribunda” și „Hobbitul”.

Așa cum poate ne-am fi așteptat, cartea se distinge de celelalte volume din serie, dacă luăm în considerare nu doar profilul autorilor (poet, prozatoare), dar și geneza acestui dialog. Situat la confluența dintre jurnal și proză, convorbirea dintre cei doi nu reprezintă o stenogramă a vieții trăite, ci este selectată și reorganizată materia clandestină a memoriei, căci „aici se spun uneori lucrurile cele mai intime, mai ascunse, mai destrămate-n tristețe…”. Se vorbește mult despre experiențe marcante, despre anii copilăriei, locurile natale, studenție, (re)lecturi, vicii, vise, singurătate și depresii, într-o tonalitate ce glisează de la o notă jucăușă la una cât se poate de sobră.

Deși nu există o delimitare strictă a capitolelor sub raport tematic, acestea încearcă să grupeze dialogurile în câteva teme dominante – copilărie, viață, cărți, moarte, basm –, însă la lectură granițele nu rămân aceleași, devin din ce în ce mai imperceptibile, mai fragile, încât fiecare capitol ajunge să conțină, în fond, câte ceva din fiecare, într-un montaj în care exhibarea permanentă a elementului intim amestecă involuntar firele poveștii. Acest fapt nu surprinde și mai ales nu incomodează cititorul, înștiințat încă din prima pagină că are de-a face cu o serie de dialoguri care la momentul scrierii lor nu erau destinate proiectului editorial. Ba dimpotrivă, dispunerea și intersectarea temelor pot fi socotite unele dintre ingredientele care asigură volumului un plus de dinamism. Mai mult decât atât, printre resursele de vârf ale cărții se situează anecdoticul, altminteri inerent acestor tipuri de confesiuni. Bunăoară, printre experiențele copilăriei evocate de Emil Brumaru nu puteau lipsi micile năzdrăvănii amoroase, urmate de sancțiuni pe măsură: „Să nu uit de a doua și ultima bătaie cu cureaua, scoasă cu satisfacție de taică-miu de la beteala pantalonilor… Eram prin clasa a șasea, la Iași acum, și venisem pentru prima dată târziu acasă, de fapt pe la nouă și ceva… Atunci tocmai săvârșisem o năzdrăvănie amoroasă, dar naivă cu fosta mea instructoare de pioneri, de care mă îndrăgostisem de prin a cincea…”. În jurul aceleiași vârste, sursele de lectură veneau, după mărturisirea poetului, sub cele mai neașteptate chipuri: „A treia sursă și cea mai picantă a fost Vica, prietena vărului meu mai mare cu cinci ani, student deja la Iași. […] Vica m-a primit voioasă. Era voinică, brunetă, se ducea des la cinema cu un ofițer, rugându-mă să nu-i spun lui Pilu… Șantajist, am pus-o să-mi procure romane, în schimbul păstrării secretului asupra inconsecvenței, mă rog, a duplicității ei amoroase”.

Pe de altă parte, dincolo de aspectul caracteristic confesiunii, în care experiențele de viață sunt derulate și comentate, cartea devine ofertantă și prin dezvăluirea unui alt nivel de lectură, căci în spatele dialogului dintre cei doi vorbitori se construiește de fapt o altă realitate decât cea individuală, cea istorică, a anilor poststaliniști, sau profilul pitoresc al orașelor Iași și Sibiu de odinioară. De pildă, se rememorează farmecul pe care îl aveau librăriile de odinioară.

În interiorul practicii dialogului funcționează din când în când anumite convenții stabilite de cei doi vorbitori, de a prelua firul poveștii de unde a rămas și a-l duce mai departe sau de a reveni asupra unor confesiuni promise anterior, deși, de cele mai multe ori, conversația nu urmează o logică anume, e spontană și se țese de la sine.

Dialogul din volum, ca formă de literatură autobiografică, are printre altele rolul de a demitiza figura poetului, poate uneori supradimensionată: „În fond, sunt și ei bipezi, plătesc taxe și achită facturi, suportă vânzoleala zilnică, fac piața cu multă abnegație, deschid și închid lumina cu ajutorul șalterului, propagă gripa prin strănuturi intempestive, se vaită de dureri de spate”. Cu toate acestea, oare decupajele din poveștile de viață nu sunt de fapt produsul unei memorii întotdeauna înșelătoare, selective, ficționalizante, căreia verosimilul îi scapă? Și, în fond, nu asistăm la această ficționalizare fie și involuntară a confesiunilor? Dacă pe de o parte se deconstruiesc mituri colective, cum e cea a figurii poetului, iată că pe de altă parte se construiesc mistificări individuale. O spune însuși Emil Brumaru: „Oricând pot fi modificate de câte un nou amănunt, neobservat la început… sau chiar inventat fără să vrei. Amintirile nu sunt fixe! Depind mult și de clipa în care le dai în vileag…”.

Firește, din îmbinarea relatărilor trăite cu cele infuzate în imaginar rezultă o formulă convingătoare de expresie literară. Alături de acest montaj al textelor plonjează ca un nelipsit ingredient vital o continuă (re)vizitare a lecturilor incitante, inepuizabile de sens. Se poate alcătui din paginile cărții o așa-numită listă personală de „autori canonici”, dintre care nu lipsesc nume precum Beckett, Cehov, Dostoievski, Gombrowicz, Kundera, Nabokov sau Shakespeare.

Cad castane din castani nu e doar un volum compus din fragmente inedite din biografia celor doi scriitori sau o mostră pilduitoare de jurnal, proză și poezie, dar și o plăcută lectură de relaxare, care, dacă nu reușește să câștige atenția cititorului prin materialul biografic, o va câștiga cu siguranță prin tonalitatea ludică, plină de haz, de care textul abundă la fiecare pas.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral