Puterea de a sta în umbră și memoria dictaturii la români

Roxana Patraș Publicat la: 25-06-2015

Prin cartea Adrianei Săftoiu, Bookfestul a deschis, pare-se, gustul pentru memorialistica de cabinet. Subtila putere de a sta în umbră, arta de a asculta cu atenție și de a da sfatul numai atunci când este oportun, în fine, îndepărtarea ispitei de a fi proeminent le-a dat mereu consilierilor, secretarilor și cronicarilor capacitatea de a demonta mecanismul politic, dar și pe aceea de a recompune din memorie gesturi și vorbe într-un orizont infinit mai complex. Totuși, chiar dacă a fost deja apreciată pentru onestitate, stil, mordanța interogațiilor sau combinația extrem de sexy dintre feminitate și autoritate, nu despre Cronică de Cotroceni intenționam să vorbesc aici. Din fericire, volumul poate izbuti mai mult decât chiar ceea ce și-au propus să „detoneze”, prin minuțioase calcule de geniști, autoarea și editorii de la Polirom.

Ne poate îndemna, de pildă, să scrutăm fluxurile și refluxurile memoriei politice: nevoia de a fixa o anumită perioadă sau o anumită figură, de a da experiențelor prezente un aspect de déjà-vu, de a stimula procesul amintirii printr-o puternică încărcătură afectivă. Cu imaginea încă proaspătă a lui Ceaușescu, iată că poporul român se poate bucura că a scăpat ca prin urechile acului de pericolul unei alte tiranii. Pentru că între acum și atunci nu s-a consumat intervalul unei generații, publicul are încă beneficiul mărturiei directe și poate recunoaște cu precizie răul. Peste un alt sfert de veac, iminența dictaturii nu va mai fi poate o temă asumată cu pasiune de opinia publică. În orice caz, ar trebui să sperăm că, așa cum a știut să condamne comunismul (spre a-l readuce, de fapt, în actualitate), societatea democratică va facilita și accesul echitabil la uitare.

Mai înainte de trista experiență a tătucului comunist, societatea românească trecuse deja prin cezarismul unui Carol al II-lea, prin dictatura de tip napoleonian a lui Alexandru Ioan Cuza, dar și prin despotismul unor domni regulamentari sau fanarioți. La 1884, de pildă, când lumea politică românească se simțea tot mai amenințată de influența crescândă a lui I.C. Brătianu, Al. Lahovary și, în trena sa, Take Ionescu obișnuiau să invoce în discursurile lor trei modele clasice ale tiraniei: tirania ipocrită (August), tirania violentă (Tiberiu), tirania bufonă (Caligula). Și Nicolae Filipescu reacționează împotriva Vizirului, reamintind opiniei publice momentul „dictaturii” cuziste. La acea dată, cu toții păreau să fi uitat – așa cum am uitat și noi toate regimurile abuzive ce îl preced pe Ceaușescu – faptele de dinaintea revoluției secolului lor. Memoria lor politică se oprise la lovitura de stat a lui Cuza.

De „făcătorul de bine și părintele Moldovei”, domnul Mihail Sturdza, nu-i mai păsa nimănui în vremea lui Carol I, pentru că el aparținea, fără îndoială, unei epoci desuete. Un excelent memorialist de cancelarie, Nicolae Suțu, notează că acest domnitor, veritabil dictator prerevoluționar, avea obiceiul „să proclame și să urmeze maxima machiavelică după care favoarea și persecuția erau cele două arme de care capii guvernelor se puteau servi în mod legitim” (Memoriile Principelui Nicolae Suțu…, Humanitas, 2013, p. 174). Cu toate că a traficat orice, de la posturi și ranguri până la verdicte în justiție și odoare bisericești, tiranul Sturdza este recuperat de cel care i-a fost sfetnic într-un portret decantat încet, în sute de zile de observație meticuloasă și de reflecție asupra misterului autorității: „un spirit pătrunzător și subtil, o memorie extraordinară, un limbaj ușor și cuceritor […] viciile sale de căpătâi erau viclenia, falsitatea, neîncrederea, o argumentație cel mai adesea sofisticată, un caracter egoist și lipsit de orice sentiment generos […] era răbdător la lucru, nu grăbea niciodată afacerile, nu părăsea niciodată o chestiune asupra căreia nu meditase îndelung […] excela în critica de amănunt a unui aranjament fiscal, dar și a unui incident administrativ sau judiciar, îndura cu răbdare contrazicerile […] atunci când interesul îi dicta o hotărâre, calitățile sale de legist și de administrator nu-i mai serveau să apere dreptatea, ci să îngrămădească sofism după sofism. […] Jucând cel mai adesea comedie, a sfârșit prin a se identifica cu rolul său în asemenea măsură, încât până și cei mai apropiați din jurul său ajungeau să se întrebe dacă el credea că-i înșală pe ceilalți sau se înșela pe sine” (pp. 227-228).

Îngrămădit într-un capitol minor al istoriei principatelor, acest interesant personaj ar putea fi recuperat într-o posibilă tradiție a dictaturii specifice acestor meleaguri. Sunt convinsă că, dacă ar fi avut puterea de a sta în umbră la fel ca Nicolae Suțu, Adriana Săftoiu ar fi descoperit că în spatele lui Traian Băsescu se află nu numai spectrul baubaului comunist, ci și complicata serie de autocratori care, coborând dinspre Carol al II-lea spre Alexandru Ioan Cuza, ajunge până la sofisticații purtători de caftan, cucă și cabaniță, aducând pe aceste meleaguri, direct din Fanar, alambicul melancoliei scelerate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe