Prin și pentru viitor

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 26-06-2015

Este un merit deosebit al unor televiziuni ori al unor periodice de a difuza informații și comentarii de confruntare a publicului cu normele vorbirii/scrierii în „limba exemplară”, cum numea marele lingvist Eugeniu Coșeriu limba literară. Nu ne-am propus, firește, nici o evidență, nici evidențieri; ceea ce ne preocupă este depășirea, în anumite cazuri și situații, a temelor de interes într-adevăr general, dar și a statutului comentatorilor.

Atrage atenția, de exemplu, subiectivitatea (uneori și neinițierea!) unora dintre aceia care își asumă rolul de oficianți într-un templu ideal și global al limbii, după care toți vorbitorii românei ar trebui să se exprime, în orice împrejurare, nu doar după îndreptare oficiale, ci și după gustul și aspirațiile tâlcuitorilor, deținători ai unui sui-generis statut de arbiter elegantiarum în materie. Să ne amintim că unele dintre preceptele de bază ale sociolingvisticii, formulate, poate pentru prima dată în exegeza europeană, de renascentistul portughez Fernão de Oliveira (1507-cca 1581), în tratatul său intitulat Grammatica da Lingoagem Portuguesa (1536), sunau astfel: „Cada um fala como quem é” și „Os homens falam do que fazem”, așadar, în traducere liberă, „fiecare om vorbește așa cum (după ceea ce) este”, respectiv „oamenii vorbesc despre ceea ce fac”.

În viziune și în termeni moderni, asta înseamnă și recunoașterea, firească, a „tehnolectelor”, a limbajelor funcționale; or, din această perspectivă, este superfluă și rizibilă nu doar „condamnarea” anglicismelor în limbaje tehnice, ci, dincolo de tehnolecte, chiar a așa-numitei „romgleze”, practicată, dintr-un oarecare snobism, de cei care consideră că un atare argou îi arată „ceea ce sunt”. Instructorii, în mână cu nuiaua unei norme stilistice generale sau pe măsura gustului lor, nu sunt chemați de nimeni să amendeze exprimarea a tot natul, deși pamfletele propriu-zise își au farmecul și chiar importanța lor culturală.

Dacă însă vrei să-i înveți să vorbească curat românește pe tehnicienii unui domeniu oarecare, nu numai că nu ai nici o șansă, ci dovedești ignorarea normelor performanței în materie de comunicare. Mai demult, talentatul (ca eseist) Radu Paraschivescu creiona sarcastic, într-un text pamfletar, discrepanța dintre competența idiomatică, în materie de anglicisme tehnice, a unui neofit și un anumit mediu profesional, ba chiar sesiza blocajul ad-hoc al comunicării, printr-un anunț de tipul „Bancomatul dispensează doar bills-uri de mare denominație” (Omagiu supliciatului pasiv, 2002).

Recent însă, Radu P., altfel bun observator și analist, în variate registre, la „Pastila de limbă”, a tot felul de greșeli de exprimare, reluând ideea confruntării lui cu „romgleza”, face o mărturisire tematică de-a dreptul stupefiantă, din postura de combatant pentru salvgardarea limbii române: „E greu să-i vaccinezi pe angajații din unele companii împotriva «meetingului» cu «shareholderii», împotriva «fee»-ului pentru «mentenanță», împotriva «endorsement»-ului «employer»-ului, împotriva «deployment»-ului «asset»-urilor, împotriva atâtor și-atâtor struțocămile din menajeria lexicală” (www.digi24.ro; evidențierile prin italice ne aparțin).

Însă de ce ar trebui „vaccinați” respectivii? Și de ce atâta împotrivire față de ceea ce înseamnă „Os homens falam do que fazem”? Oare am putea ajunge la situația în care, „împingând lucrurile la absurd, peste câțiva ani – după însăși șarja autorului – filonul românesc va mai contribui doar prin prepoziții și conjuncții”? Nu, nu este nici un astfel de pericol. Tot într-un limbaj tehnic, al unui alt moment, „filonul românesc” era subminat chiar și pe terenul uneltelor gramaticale. Iată funcții ale slujitorilor Curții Domnești de la Iași ce primeau „lefi” în 1795: „căpitan de lefegii”, „porușnic”, „baș-bulucbaș hătmănesc”; „doi trâmbaci i doi dubași i un surnaci și un flueraș a hătmăniei”; „cotnic”, „un ceauș de levenți”, „bairactar levenților”; „grămătic de cămară”, „ediclii și iciolanii”; „sofragiu”, „opt șătrărei”, „iuzubașa și toți fustașii haremului” (apud I. Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, IX, 2007).

Nu acesta era însă lexicul curent al moldovenilor de rând la sfârșitul secolului al XVIII-lea; dovadă că limba comună s-a păstrat și după invazia turcismelor și grecismelor tehnice, iar ceea ce putea să-i pară cuiva o „struțocămilă” a cedat locul altei „afacereze” (nici aceasta, la locul ei, de disprețuit pur și simplu). Așadar putem evalua și situația anglicismelor dintr-un tehnolect ținând seama de principiul aristotelic al adecvării (to prepon). Iar, mai aproape de noi, de cele ce scria Coșeriu despre vorbitori, când aceștia spun ceva cu bună-credință: „În lingvistică vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor și tot așa este și lingvistul, ca vorbitor. Și, dat fiind că lingvistul este cel care hotărăște, în fond, interpretarea și soluțiile, se impune ca el să aibă cel mai mare respect pentru vorbitor. Lingvistul trebuie să înțeleagă că vorbitorul… are, într-un sens, totdeauna dreptate și trebuie să se gândească în ce sens are dreptate vorbitorul… Lingvistul nu trebuie să uite niciodată că limbajul funcționează prin și pentru vorbitor, nu prin și pentru lingviști” (Lingvistica integrală, 1996).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe