Eglwyswrw sau despre marginalitatea limbii

Teodora Manea Publicat la: 26-06-2015

„În Eglwyswrw faci dreapta!” „Unde?” „Egl… egl…” Scot sunete de sufocare și realizez curând că nu am habar cum să pronunț numele locului. Sunetele pe care le scot sunt de-a dreptul ciudate, implauzibile și incredibile, iar soțul meu nu știe dacă fac mișto de el sau îi dau o direcție pertinentă. Suntem în vacanță în Țara Galilor și vrem să vizităm Castell Henllys. De-a lungul străzii, semne impenetrabile anunță așezări al căror nume îmi rămâne interzis. Simt că galeza nu este doar o limbă străină, dar are ceva care mă exclude. Ca turist, văd lucruri, mă zgâiesc la locurile și castelele lor minunate, dar atât. Ceva îmi scapă și asta mă face să mă simt oarecum inconfortabil.

Pentru că nu pot pronunța numele locului, cumva, nu-l pot face să existe, nu-l pot salva în amintirile mele, nu pot vorbi despre el. Am senzația că a te descurca într-o limbă este ca și cum ai încerca să te ții deasupra apei. Creierul înoată disperat în substanța moale, amorfă, părăsită de sens. Înainte de a vorbi o limbă, trebuie să te descurci în ea, să o poți pronunța, să te faci înțeles, să supraviețuiești cumva unei minimalități a sensului. Să înțelegi logica unei limbi și câteva reguli primare. Apoi îți trebuie ani pentru ca limba străină să devină a ta, să te lase să o folosești, să alerge cu tine ca un cal sălbatic, să te poarte spre nuanțele ei cele mai subtile. Limba este un fel de cheie spre alte aspecte ale ființei, care altfel nu se vor dezvălui niciodată. Oare cum sunt galezii? De ce pot cânta ei atât de frumos? Cum au reușit să reziste colonizării engleze? Ce îi face atât de puternici?

Limba te ține uneori la marginea lucrurilor, ea poate ascunde sau interzice ceva. Nu pot spune că mă simt străină în Țara Galilor sau nu mă simt mai străină decât m-am simțit în altă parte, dar limba asta ca un gard invizibil mă oprește. Asemenea bastioanelor celtice, ruinele și runele limbii arată o rezistență tăcută. Îmi imaginez că sentimentele galezilor, cântecele și poveștile lor sunt atât de speciale pentru că îi fac martorii unui trecut pe care prin limbă și-l pot asuma total și oarecum în mod singular. Este doar al lor.

Din primele mele călătorii spre Germania îmi amintesc cum limba îmi lovea urechile cu mii de neînțelesuri. În primele zile, resimțeam mereu o oboseală ciudată, nejustificată de nimic concret. Apoi am realizat că mintea se chinuia să descifreze cuvinte, frânturi de propoziții, tot ceea ce ți se agață în timpane doar când mergi pe stradă. Limba este peste tot, iar schimbând mediul lingvistic este ca și cum ai pune un pește într-un alt acvariu, într-unul cu apa vâscoasă a neînțelegerii. Oboseala de a găsi sensul sunetelor.

Un sentiment straniu, resimțit și cu mulți ani în urmă la Hoghiz, este că trebuie să încerc măcar să vorbesc limba locului. Este ca un fel de datorie de a-ți lăsa pantofii la intrare și a lua papucii de casă. Un mic gest de recunoaștere și grijă. Prin asta arăți că nu vrei să strici frumusețea și misterul unui loc. De la sine înțelesul limbii dominante nu este decât impunerea brutală a unui cod de comunicare, care așteaptă ca cealaltă parte să-i recunoască forțat dominanța culturală. Și totuși limba, ca și pietrele, se încăpățânează să supraviețuiască: Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch este numele descriptiv al unui loc. Înseamnă Biserica Sfintei Maria de lângă lacul cu aluni albi, aproape de bulboana de la Biserica Sfântului Tysilio și peștera roșie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe