Paul Celan, între cuvânt și contra-cuvânt

Corina Gologoț Publicat la: 29-06-2015

Paul Celan, Opera poetică (I), traducere de George State, cuvânt înainte de Andrei Corbea, Editura Polirom, Iași, 2015

Dincolo de poezia sa ermetică, Paul Celan a avut un destin ermetic. Paul Pessach Antschel, așa cum îi era numele real, a ales să-și schimbe numele, așa cum și viața s-a jucat cu drumurile sale, schimbându-i locul de atâtea ori. Constrâns de neplăcerile pe care sovieticii le creau evreilor din Cernăuți, uimit de ceea ce poate distruge comunismul și omorât de vina de a nu-și fi salvat părinții de la deportare, Paul Celan se retrage în cuvintele-i triste. De parcă atât de mult i se restrânsese lumea, de parcă tristețea și durerea i-ar fi smuls cuvintele și i le-ar fi așezat pe o linie dreaptă, care nu avea nimic pereche, nimic asemănător decât pe ele însele: din nou, durerea și tristețea. Poate că noi, românii, ar trebuie să ne îngrijim mai mult de opera celaniană, care se studiază în școlile din Germania așa cum studiem noi clasicii noștri.

După cum arată Andrei Corbea, volumul de la Editura Polirom este o comoară, pe care o putem numi „traducerea”. Traducerile anterioare din Celan sunt, în viziunea sa, mult prea subiective. Traducătorii trebuie să aibă o anumită distanță față de autorul pe care-l traduc, trebuie să se distanțeze atât de mult, încât să poată transpune forma poeziei, nu doar literalitatea ei. Mă gândesc la marile traduceri ale lumii, la marii scriitori și poeți. Dacă s-ar fi lăsat totul într-o literalitate fără cusur, la noi ar fi ajuns doar niște reproduceri fără viață. George State, traducătorul acestui volum, ne-a transmis „forma și substanța” limbajului poetic celanian, recunoscând că nu i-a fost ușor să se trezească atâtea dimineți la rând la ora șapte pentru a traduce din „mormintele și țintirimurile” lui Celan. De altfel, George State este un pasionat al poeziei cernăuțeanului.

E aproape imposibil să ieși limpede din poezia celaniană. E dureroasă, se trăiește cu noduri în gât, iar asupra ei planează un soare de lut. Totul e cenușiu, nimic nu trece de granița condamnării la viață, conștientizată ca drum al morții. Mi-l imaginez pe Paul Celan, mai ales după ce am urmărit și filmul documentar Écrire pour rester humain, produs de ARTE TV, ca fiind poetul oropsit prin excelență. După ce a trecut prin furia Holocaustului, după ce arta sa poetică de început nu era înțeleasă, stârnind zeflemele, după ce „lumea vieții sale” a coincis cu cele mai mari crime ale omenirii, Paul Celan s-a apropiat de un exercițiu al poeziei total diferit de cel al contemporanilor săi. Și-a închis foarte bine semnificatul și semnificantul din versuri, le-a dat rosturi pentru cei care știu foarte bine să intre în opera lui, oferind și date despre ceea ce a trăit, întâlnit, pierdut, iubit, crezut. Germana i-a fost limba nativă, însă poate fi „suspectat” de o trecere prin română, despre care povestește Andrei Corbea în prefața volumului-eveniment al Editurii Polirom.

Ceea ce sperie și uimește totodată la Celan este ultra-tăcerea. Totul tace printr-o forță a cuvintelor care te sfâșie din rădăcini. Te reîntorci la „ce e viața?” sau la „de ce noi, aici?” tocmai pentru că poezia lui spre asta te duce. Mai este pusă în rânduri, deloc deschise, problema alegerii întâmplărilor vieții noastre, a aruncării noastre în lume de către o forță exterioară nouă, fără comparație. Tăcerea trăiește în ne-viață, ne-ființă, ne-lume. De fapt, acesta pare să fie ultimul apel al vieții în fața morții. „Miezul cel negru și marginea cea roșie” stau în poezie ca un garant al faptului că „întunecimii viața îi este înfățișată”. Cititorului îi trec prin fața ochilor „larg închiși” imagini cu oameni abia născuți, pui de oameni expuși lumii fără voia lor, oameni care au fost aleși de așa-zisul destin, oameni care devin și ei alegători de destine de nu-știu-unde, printr-o forță străină nouă. Măcar forța poeziei să ne fie cât de cât cunoscută, căci ea ne salvează adeseori de la viață.

La Celan, timpul și spațiul sunt precum un izvor secat și un copac fără rădăcini. Găsim pe alocuri pistele pe care am putea merge pentru a depista dragostea lui Celan, împlinită sau nu, cea trăită cu Ingeborg Bachmann: „Cel mai luminos ardea părul iubitei mele de seară:/ îi trimit sicriul din lemnul cel mai ușor./ El de valuri e-mpresurat, ca patul viselor noastre la Roma;/ poartă, ca mine, o albă perucă și vorbește dogit:/ rostește ca mine, când pe inimi să intre le las./ El știe un cântec franțuzesc de iubire, toamna eu îl cântam,/ când la drum mă aflam în Țara Târzie și-i scriam lui Mâine scrisori” (Raza nopții). Astfel, Paul Celan câștigă ferestre ale timpului și scaune ale spațiului, unde își așază florile moarte și invitații de piatră.

De Paul Celan am auzit când aveam vreo 15 ani, la un post de televiziune ucrainean, unde se transmitea o emisiune despre evreii din Cernăuți. Era prezentat ca fiind un personaj aparte al Cernăuțiului asaltat de Holocaust: diferit, trist și emancipat. Întâlnirea cu volumul publicat la Editura Polirom i-a mai adăugat o definiție: poet al vieții în fața morții.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe