Reporteri francezi în Irlanda

Codruț Constantinescu Publicat la: 01-07-2015

Legăturile strânse între francezi și irlandezi datează încă din Evul Mediu timpuriu. Carol cel Mare avea încredere în călugării irlandezi pentru a-i ține o evidență contabilă exactă. Însă aceștia ajunseseră în Galia postromană încă din secolul VI, când este atestată febrila activitate a Sfântului Columbanus. Pe urmele lui au debarcat alți călugări de origine irlandeză, care au fondat în toată Europa de Vest o serie de mănăstiri în jurul cărora s-au dezvoltat mai apoi orașe precum Auxerre, Liège, Saint Gall, Trier, Bobbio și altele. Această legătură franco-irlandeză avea să pălească treptat, până când, în 1690, istoria irlandeză avea să cunoască celebrul exod al așa-numitelor Wild Geese (Gâștele Sălbatice).

În urma războiului civil pentru tronul Angliei, catolicii irlandezi l-au susținut pe James al II-lea, care era de aceeași confesiune în detrimentul protestantului prinț olandez William al III-lea de Orania. James a fost învins decisiv în Irlanda, în bătălia de pe râul Boyne, în 1690. Persecuțiile ulterioare la care au fost supuși catolicii învinși au dus la exilul multor nobili, care, împreună cu familiile lor extinse, au părăsit Irlanda, stabilindu-se atât în Franța, cât și în Spania, mari puteri catolice, în ale căror armate au servit cu mult curaj. Regimentelor irlandeze li se repartiza de obicei cele mai periculoase misiuni, care duceau la o rată mare a mortalității. Ulterior, Franța revoluționară și apoi cea napoleoniană au sesizat potențialul destabilizator pe care-l reprezenta o Irlandă catolică oprimată în continuare de regimul protestant impus de Londra și dominat de o minoritate nobiliară. În 1796, Directoratul francez, convins de revoluționarul irlandez Wolfe Tone, a trimis o mică flotă spre țărmurile irlandeze, dar vântul potrivnic a împiedicat debarcarea forței expediționare. În 1798, o altă încercare franceză a avut mai mult succes, reușind să debarce militari francezi în comitatul Mayo, respinși de forțele britanice și milițiile protestante. În timpul Primului Război Mondial, apărarea Belgiei și Franței catolice de furia devastatoare a „hunilor” (cum erau insultați germanii în epocă) protestanți a fost un motiv puternic pentru ca alte zeci de mii de irlandezi să se înroleze în regimentele irlandeze ale Armatei Imperiale Britanice, luptând și murind în Franța.

Într-o epocă în care mass-media se rezuma la editarea ziarelor (care aveau tiraje colosale, dacă ar fi să le comparăm cu cele din prezent), s-a dezvoltat și în Franța profesia de grande reporter, a cărui menire era să călătorească în diverse zone fierbinți din punct de vedere politic și social, pentru a relata de la fața locului, amestecându-se în realitatea descrisă și având o altă viziune decât cea standard, a comunicatelor de presă. În 1919, reizbucnirea violențelor din Irlanda, după eșecul Rebeliunii Paștelui din 1916, a reprezentat un punct de atracție pentru presa franceză, având în vedere și sfârșitul Primului Război Mondial, dar și simpatia francezilor față de irlandezi și probabil bucuria răutăcioasă de a-și vedea aliatul în dificultate, tocmai unde s-ar fi așteptat mai puțin, în Europa. De aceea, ziarele franceze au trimis mai mulți reporteri la fața locului. Aventuroasa viață a lui Joseph Kessel, născut într-o familie evreiască ce a emigrat din antisemita Rusie țaristă tocmai în pampasul argentinian, avea să-l ducă și în Irlanda, de unde avea să scrie zece articole pentru ziarul de dreapta La Liberté. Ajuns la Dublin, a reușit să intre în legătură cu mai mulți lideri ai partidului Sinn Féin care se ascundeau de miile de soldați britanici. Printre acești lideri se numărau contesa Markiewitz și Desmond Fitzgerald, cu care a vorbit în camera sa de hotel. Încercând să-și facă o părere echilibrată, i-a luat un interviu și generalului Macready, comandantul forțelor britanice din Irlanda. Kessel a mai vizitat și orașele Belfast și Cork. Articolele sale în favoarea Armatei Republicane Irlandeze au fost reperate de serviciile secrete britanice, însă Kessel a reușit să revină în Franța înainte ca britanicii să-l expulzeze sau să-l condamne la închisoare, având în vedere că intrase în Marea Britanie cu un pașaport fals. Un alt reporter cu o traiectorie interesantă și nebuloasă a fost Henri Béraud (1885-1958), care a relatat pentru ziarul Le Petit Parisien, care avea o orientare de stânga. Și Béraud a călătorit atât la Dublin, cât și la Belfast și Cork, fiind izbit de diferențele care existau între nord și sud și încercând să le explice: „Locuitorii din nord își fac singuri norocul, pe când cei din sud cred în miracole”. Béraud a vizitat și Uniunea Sovietică, scriind o carte (Ce que j’ai vu à Moscou, 1925) critică față de noul regim bolșevic, fapt ce nu a fost trecut cu vederea de influenta intelectualitate franceză cu simpatii de stânga. În anii ’30, Béraud a virat spre un antisemitism virulent, dar și spre anglofobie. A continuat să scrie în presa colaboraționistă în timpul ocupației Franței, fiind condamnat la moarte după Eliberare, dar a fost grațiat de De Gaule în 1950, după aproape cinci ani de închisoare.

O altă prezență franceză în Irlanda anilor ’20 a fost cea a lui Simone Téry, care a scris atât despre Războiul de Independență (1919-1921), cât și despre cel Civil (1922-1923). Téry a iubit fără îndoială cauza irlandeză, întâlnind atât republicani cunoscuți, aflați de regulă în clandestinitate, dar având grijă să susțină și o campanie de presă internațională de PR, cum am spune noi acum, pentru a susține eliberarea Irlandei de sub dominația britanică, cât și oameni simpli, afectați de violențe. Téry a descris și atrocitățile trupelor auxiliare folosite de britanici, „The Black and Tans”, asupra populației civile bănuite că susțin voluntarii Armatei Republicane. S-a întors în Irlanda în 1928, pentru a asista și scrie a despre un festival de origine celtică (Tailteann), în care se combinau literatura cu probele de atletism, publicând și în ziarul The Irish Statesman, editat de prietenul său George Russell, unde a lăudat noul regim autonom irlandez. Conform observațiilor sale, Irlanda s-ar fi dezvoltat față de anul 1923, Dublinul având străzile curate, pavoazate cu steaguri. Cel puțin nu se mai auzeau focuri de armă și bubuitul tunurilor! De asemenea, a participat la o reuniune poetică, unde l-a întâlnit William T. Cosgrave, premierul Statului Liber Irlandez. În urma experiențelor sale irlandeze, a publicat două volume, care au ajutat la propagarea imaginii unei tinere Irlande aflată la începutul drumului care îi va aduce o completă independență față de fosta metropolă (En Irlande: de La Guerre D’indépendance à la Guerre Civile. 1914-1923 și L’île des bardes. Notes sur la littérature irlandaise contemporaine. Yeats, Synge, Joyce, Stephens). Simone Téry a virat ideologic în anii ’30 către extrema stângă, fiind corespondent de presă în Spania răvășită de Războiul Civil (1936-1939), iar în urma unei vizite în URSS a devenit membră activă a Partidului Comunist Francez. A scris o carte propagandistică, în care a descris o vizită în URSS (Une Française en Union Soviétique, 1952). Va fi nevoie de un nou, aparent fără sfârșit ciclu al violențelor în Irlanda de Nord pentru ca mass-media franceză, alături de cea din întreaga lume, să își îndrepte privirile spre insula de smarald.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe