Cărți necesare și interpretări morale asupra Pogromului de la Iași

Vasile Morar Publicat la: 06-07-2015

Carol Iancu, Alexandru-Florin Platon (coordonatori), „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România/Le Pogrom de Iași et le Shoah en Roumanie”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015

Istoria cea mare o cunoaștem, nu rareori, numai după ce evenimentele importante au trecut și, întotdeauna, acestea nu mai pot fi schimbate în privința efectelor lor asupra destinului omenesc. Iată un adevăr pe cât de simplu, pe atât de complicat pentru mintea omenească. Holocaustul s-a petrecut acum peste șapte decenii, deci au trecut de atunci trei generații spre patru (depinde cum socotim o generație, ca fiind de douăzeci sau douăzeci și cinci de ani).

Profesorul Carol Iancu simte și argumentează cu îndreptățire că termenul mai potrivit care să desemneze uciderea sistematică, distrugerea cu orice mijloace, inclusiv arderea de tot a evreilor în timpul regimului nazist nu este Holocaustul, ci străvechiul cuvânt ebraic, întrebuințat în Tora, Shoah, care înseamnă o catastrofă a condiției umane. Celălalt coordonator al volumului, profesorul Alexandru-Florin Platon, concepe, în mod esențializat, acest fapt istoric unic în istoria universală, Shoah-ul (Holocaustul), ca fiind simultan istorie reală (de neschimbat) și istorie încapsulată în memoria individuală și colectivă (care implică schimbări, deci interpretări în funcție de cunoaștere, interese și valori). Ambii pleacă de la premise tari, ambii sunt specialiști indubitabili în lumea faptelor obiective, ambii sunt purtători de mesaj universal: criteriul de judecată al acestui cutremurător, abject și abominabil fenomen nu poate fi unul care să încapă în relativismul curent și comun. Mai precis spus, când vorbim despre Shoah, nu avem nici o întemeiere pentru a gândi în acești termeni: lucrurile s-au petrecut, au avut cauze mai mult sau mai puțin identificabile, pot fi explicate din punct de vedere politic, economic, cultural sau religios, deci putem să afirmăm că sunt fapte relative, dependente de împrejurări, cum sunt multe altele pe lumea aceasta. Atât coordonatorii, cât și autorii studiilor din volum (Tudor Banuș, Cătălin Botoșineanu, Alina-Viorela Căileanu, Eliza Cocea, Mihai Chioveanu, Leon Eșanu, Maria Nicoleta Ghitta, Țicu Goldstein, Lucian-Zeev Herșcovici, Sylvia Hoișie, regretatul Șlomo Leibovici-Laiș, Lucian Nastasă, Irina Nastasă-Matei, Marta Petreu, Alexandr Roitman, Avinoam Bezalel Șafran, Eliyahu M. Șafran, Gheorghe Samoilă, Silviu Sanie, Baruch Tercatin și Felicia Waldman) demonstrează în varii contexte că acest fenomen de importanță istorică universală nu poate fi interpretat prin grilele judecăților morale relative, ci printr-o judecată de ultimă instanță, cea a eticii absolute, a eticii celei mai înalte și ultime, a eticii deontologice.

Într-un fel sau altul, toți cei deja amintiți mai sus depun mărturii relevante pentru o idee simplă, profundă, fundamentală: există fapte rele în ele însele și, evident, fapte bune în ele însele, indiferent de consecințele lor. Prin urmare, depinde enorm de ceea ce vechii iudei știau, și anume că viața este valoarea primară, iar deplina ei semnificație și întregul ei sens trebuie privite prin raportarea la respectul necondiționat al Legii morale, respectarea deci a poruncilor Decalogului, mai ales a poruncii a șasea: să nu ucizi! Nu putem, în acest context, să nu amintim textul scris de fiul fostului Șef Rabin al României (1940-1947) și Mare Rabin al Genevei (1948-1998), Alexandru Șafran, profesorul Avinoam Bezalel Șafran, dedicat principiului atât de important în iudaism al „păstrării vieții” (pikoua’h nefeche). Or, despre așa ceva este vorba când gândim fenomenul Shoah-ului, iar Pogromul de la Iași din iunie 1941 reprezintă un început al aplicării soluției finale în țara noastră, România acelor vremuri, prin decizia politică a regimului Antonescu de a ucide populația evreiască, încălcând orice temei moral, statuat atât în iudaism, cât și în creștinism. Și totuși, aproape că nu există text în acest volum în care să nu fie prezentă, dacă nu explicit, atunci sigur implicit, întrebarea: cum a fost posibil ca faptele rele în ele însele să fie atât de catastrofic prezente și să tindă să le aneantizeze pe cele bune în ele însele: să respecți viața altora și s-o păstrezi, să fii liber și demn în toate acțiunile? Cine a generat această eclipsă a rațiunii, a moralei elementare, această orbire a oricărui sentiment de milă, compasiune și iubire față de semeni?

Acum știm mai mult decât atunci când s-au petrecut ororile. Acum ele sunt descrise prin apelul la date obiective greu de contestat: ordine ale autorităților centrale și locale, procese verbale, mărturii ale martorilor oculari, mărturii ale supraviețuitorilor, înscrisuri, inclusiv scrisori, provenite din arhive diplomatice străine. Acum știm că tot ceea ce s-a petrecut în genere în Holocaustul din România, în chip special în Iașul însângerat al sfârșitului de iunie 1941, poate fi explicat plecând de la intersecția tragică a două mari variabile. Pe de o parte, un regim politic criminal (nazismul și fascismul autohton) și, pe de altă parte, augmentarea, prin chiar acest tip de regim (excelent demonstrează acest lucru Mihai Chioveanu în studiul său „Matricea naționalismului statal purificator în România modernă. O încercare de a explica logica din spatele Holocaustului antonescian”, unde arată care au fost toate cauzele nocive care nu numai consemnează antisemitismul, dar ajung să-l transforme în practici criminale, „legitimate” ideologic, rasial, politic, psihologic. În fond, problema la care încearcă să răspundă autorul menționat o formulează chiar el cu claritate: „Scopul meu este acela de a aduce în centrul atenției momentele de tranziție de la antisemitismul ritualizat, ciclic și totuși gestionabil, la cel eliminaționist (…) în versiunile sale criminale” – p. 150), a ceva care se află în adâncul naturii umane: obediența, supunerea ierarhică.

De la Stanley Milgram încoace știm că, în condițiile în care oamenii au de ales între valori morale precum mila și iubirea și submisivitatea, supunerea oarbă în fața ordinului ierarhic, ei vor opta în mod predominant spre a doua variantă. Or, intersecția dintre cerințele unui sistem politic ce proslăvea o matrice comportamentală în care se combinau și cultul forței („frumusețea violenței”) cu „eficacitatea voinței”, dar și „primatul grupului” cu supunerea în fața conducătorului, cu situații în care „vina dispărea pentru crimă”, dacă ea era „legitimată” de „morala națiunii” și era „legală” juridic, a produs un spațiu al violenței, al distrugerii, al degradării și abjecției umane generalizate. Orice era posibil în acest teritoriu al neumanității dezlănțuite, care devenea o realitate cumplită pentru oamenii rămași fără apărare, fără nici un ajutor, la cheremul unor bestii acoperite de „lege și ordine”. Din păcate, exemplele nu lipsesc și ele înseamnă, toate, preeminența violenței și a fărădelegii în fața bunătății drepte a instituțiilor menite să-i protejeze pe cetățenii lor. De pildă, Alexandr Roitman surprinde documentat soarta celor 11 525 de evrei din ghetoul Chișinăului, una presărată cu brutalitatea gardienilor și precaritatea tratamentului la care au fost supuși prin desconsiderarea drepturilor și a nevoilor elementare pe care ar trebui să le aibă orice ființă umană.

Un alt merit al coordonatorilor este că au stabilit o listă de persoane, precum, de pildă, Sylvia Hoișie, prin a căror mărturie avem acces la situații în care se poate și observa compararea evenimentelor, prin revizitarea locurilor tragediilor din Transnistria după 73 de ani. Fosta deportată are memoria bună și a faptelor rele, și a celor bune petrecute cu sine și cu cei din jur. Ea simte nevoia să se confrunte cu locul pătimirilor și cu urmașii celor care i-au salvat, pentru a le mulțumi cel puțin acestora. Căci locurile au denumiri, iar oamenii au avut și trebuie să aibă, măcar în gândul celor care i-au cunoscut cândva, un nume. „A fost”, spune autoarea, „o mare încercare pentru mine (…) să mai ajung o dată la ghetoul pe care l-am urât din tot sufletul… Mă bucur că am putut să găsesc un martor al trecerii mele prin Djurin, un om dintr-o familie onestă, care mi-a dat și îmi mai dă încredere în ceea ce se cheamă omenie” (p. 239).

Dar ghetoul a fost anticamera unor și mai mari încercări și grozăvii, după cum el a și lipsit propriu-zis, în cazul măcelului de la Iași, produs imediat după izbucnirea războiului împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul acestui eveniment, oamenii au fost luați de acasă total nepreveniți și uciși la Chestură sau în „trenurile morții”. Leon Eșanu (1935-2009) developează clar și precis tot ceea ce s-a întâmplat în acele zile și mai ales atrage atenția asupra unui fapt simplu: nu s-a adeverit, timp de decenii, nici o acuzație adusă propagandistic de autoritățile antonesciene în acele zile tragice. Atunci n-a contat adevărul faptelor, după cum nici acum pentru negaționiști nu contează dovezile, mărturiile, oricâte ar fi ele. Pentru ei, singurele importante sunt și rămân „convingerile” lor, de fapt, prejudecățile lor de neclintit, nici de fapte, nici de judecata rațională, atâta câtă este.

Neobositul și lucidul Țicu Goldstein, în densul său studiu „Un Shoah «balcanic»? Pogromul de la Iași – «vârful de lance» al Shoahului în România”, sesizează contextele care au favorizat evenimentele de atunci: graba regimului antonescian de a „rezolva odată pentru totdeauna problema evreiască”, utilizarea diversiunii la început de război, inclusiv efectele perverse ale corupției, marginal și efectele benefice pentru puținii salvați prin atare practici. Țicu Goldstein posedă știința rară a aducerii la lumină a citatelor memorabile și a autorilor exemplari pentru acuratețea și profunzimea gândirii lor. În acest sens, „cazul Malaparte” merită să fie citit în lectura percutantă a acestui gânditor-tălmăcitor, iar „cazul Sebastian”, cel din Jurnal, iată-l redat la pp. 284-285: „Simpla relatare a faptelor despre evreii uciși la Iași este dincolo de orice cuvânt, sentiment sau atitudine. Negru, sumbru, nebun coșmar. Nu ne rămâne decât să privim moartea ca pe o moarte de război”. Avea, desigur, dreptate specialistul în repetatele „Întoarceri ale huliganilor” în istoria mare și în cea autohtonă să arate, în final, și relația dintre moartea genocidară și război. Cu precizarea că numai în acest război prilejul de a omorî după „regulile războaielor” a fost extins asupra unei populații civile, „vinovate” doar pentru că era alcătuită din evrei. În război, soldații dușmani sunt omorâți sau luați prizonieri. În Shoah, moartea vine de pretutindeni, iar „prizonierii” sunt uciși fără judecată sau gazați fără înștiințare, fără milă și fără scăpare.

Cunoscutul cercetător Lucian Zeev-Herșcovici nu ocolește o temă grea a întregii problematici puse în evidență de Holocaust: rolul și statutul rabinilor în acele vremuri blestemate. Ce trebuiau ei să facă? Ce au făcut? Ce n-au făcut? În sfârșit, ce poate fi înțeleptul comunității într-o lume atât de răvășită? Este decupată imaginea și viața marelui rabin Iosif Șafran, cel rănit în pogrom, dar tabloul este lărgit prin date extrem de relevante despre sutele de rabini din Moldova din ultimele veacuri care au întreținut un etos și au format un spirit comunitar în această parte a lumii evreiești. Câți mai știu astăzi și câți mai pot întrezări toate câte derivă din această simplă constatare: evreii din România erau, înainte de Holocaust, ca număr din totalul mondial, pe locul trei în Europa și pe locul patru în lume? În orice caz, proaspătul doctor la Montpellier și Iași, Eliza Cocea, s-a preocupat de acest aspect în studiul său „Victimele pogromului de la Iași în timpul regimului comunist”, evidențiind un adevăr deloc confortabil: nici după război ajutorul n-a fost unul instituțional, venit din plan intern, ci doar extern, prin Joint Distribution Committee.

Între timp, cărțile despre Shoah-ul din România și Pogromul de la Iași s-au înmulțit, iar interpretările marcate de circumstanțe ideologice precis conturate, cum au fost cele din deceniul al optulea, au primit corecturile de rigoare. Poate miră în prezent cum a putut fi falsificat adevărul atâta timp, dar dacă ne gândim bine, naționalismul românesc din timpul ceaușismului s-a îmbibat cu ideea „vinovăției naziste și a elementelor fasciste românești”, ocultând responsabilitatea și culpa statului român din timpul lui Ion Antonescu. Așa cum ne-a obișnuit mereu, profesorul Silviu Sanie discută fenomenul plecând de la trei cărți gândite și scrise în 1944, cea a ziaristului Marius Mircu, în 1947, cea a lui I. Ludo (Din ordinul cui?) și cea din același an a lui Dumitru Pop.

Merită să vedem și să gândim felul în care același fapt brut depinde în interpretare și consecințe de alte fapte și alte interese. Ce este de neschimbat, întotdeauna și pentru totdeauna? Destinul oamenilor, suferința lor, moartea unor ființe nevinovate. Aici este perplexitatea și cota de absurd a istoriei. Aici se întâlnesc și mărturiile despre tatăl său ale lui Baruch Tercatin, din studiul care încheie volumul, „Amintiri tragice. Cum am supraviețuit pogromului de la Iași”, și mărturia fiului rabinului Iosif Șafran, rabinul din New York, Eliahu Șafran, și nenumăratele date ce apar din identificarea surselor pogromului, evidențiate de Arhivele ieșene printr-un cunoscător al acestora, Cătălin Botoșineanu.

Mereu apar întrebări și răspunsuri fie referitoare la istoria antisemitismului în acțiune (cazul Junimii și al membrilor săi este descifrat cu mare adâncime și finețe analitică de Marta Petreu, în timp ce tot mai cunoscutul cercetător al ideilor și mentalităților Lucian Nastasă se oprește asupra „preludiilor intelectuale” ale Holocaustului, congresele studențești antisemite din anii ’20, ca și Maria Ghitta, de altfel, într-un excelent studiu pe o temă ce radiografiază anul 1929 și Oradea acelei vremi, iar Irina Nastasă-Matei, în același registru tematic, sesizează natura antisemitismului și cota sa de specificitate imitativă în cazul sașilor ardeleni), fie la rezistența față de antisemitism, o rezistență dovedită prin fapte nu rareori eroice ale celor care, în vremuri de cumplită cruzime, indiferență și neomenie, au decis să fie oameni adevărați, unii dintre ei răsplătiți post-mortem cu titlul „Drepți între Popoare”. Profesorul Carol Iancu este cel care ne surprinde cu noi mărturii, cu noi documente și cu noi interpretări referitoare la motivele de ordin moral care au stat la baza unor asemenea gesturi nobile, admirabile, curajoase, pline de sacrificiu și încărcate de sublim. Distinsul profesor vine în continuarea dezvăluirii, făcute de Gheorghe Samoilă, a unor documente necunoscute despre câțiva salvatori creștini de vieți evreiești din timpul pogromului: preotul Grigore Resmeriță, inginerul Petre Naum și muncitorul Ioan Gheorghiu. Formula profesorului de la Montpellier ne este deja cunoscută și din alte scrieri ale sale, „oameni de omenie în vremuri de neomenie”, utilizată prima oară de jurnalistul Marius Mircu, după cum recunoaște cu toată onestitatea intelectuală Carol Iancu la p. 319. Iată câteva nume: „Grigore Profir, comisarul Iancu, vecinul Popovici, un ofițer german, Constantin Drăghici”. În fapt, trebuie, ca obligație morală, să-i știm, să ni-i aducem aminte pe toți cei uitați din varii motive care și-au riscat viața sau chiar și-au dat-o pentru a-i salva pe semenii lor. Ei au gândit într-un registru moral absolut, nu în termeni de oportunitate și abilitate, nu gândindu-se la consecințe. Ei au fost oameni morali pur și simplu. Ei au dat substanță datoriilor necondiționate, n-au fost relativiști și sceptici, nici indiferenți și cinici. Au depus mărturie în eternitate pentru valabilitatea absolută, nu relativă a acestui adevăr: există o indestructibilitate a speței umane. Unii oameni mor tragic și absurd, dar există și alții care, în condiții de catastrofă chiar a condiției umane, sunt distruși și ei, sacrificându-se pentru alții, iar prin acest gest ei salvează umanitatea, care ar trebui să fie sfântă pentru fiecare om.

Cartea coordonată de profesorii Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon este o pledoarie pentru o etică deontologică și, totodată, pentru o etică a grijii. În fond, ne întoarcem la idei fundamentale, la idei care se complementează reciproc. Despre ce este vorba? Prima poruncă din Decalog nu spune oare că „scoaterea din robie” este un sinonim al postulatului eticii deontologice: a fi liber și a fi moral este unul și același lucru? Avem datorii necondiționate pentru că suntem liberi, iar liberi fiind, nu putem să nu fim morali. Dar ne spune etica grijii: liberi ajungem să fim destul de târziu. La început, suntem mult timp și pentru mulți ani neajutorați și neputincioși. Prin urmare, în vremurile pogromurilor și Shoah-ului tocmai acest fundament al moralei a fost suspendat și era cât pe ce să fie distrus. Miza acestei cărți este, ca atare, nu numai istorică și documentară. Ea este, înainte de toate, una morală și noi așa ceva credem că au demonstrat autorii, cu profesionalism și cu o conștiință responsabilă față de cuvântul scris și publicat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe