O extravagantă dramă domestică

Petru Popa Publicat la: 13-07-2015

Dan Coman, „Căsnicie”, Editura Polirom, Iași, 2015

Căsnicie, romanul lui Dan Coman, ne îngăduie și ne provoacă în același timp să vorbim despre îndrăzneala literaturii române actuale, despre încercarea scriitorilor noi de a-și asuma riscuri, urmărind depășirea unui anumit tip de roman (în care psihologicul și politicul primează) pe care l-aș numi frigid, în favoarea altuia, mai corporal, care să nu evite scenele erotice și impactul pe care îl poate avea lipsa erotismului asupra vieții personajelor. Acest aspect autorul îl înfățișează cu naturalețe, temperat și, până la un punct, cu succes.

Romanul are ca temă principală criza unei căsnicii, mai ales după apariția primului copil. După acest moment, urmează perioade de depresie, tensiune, frustrări, în care se taie orice canal de comunicare între cei doi soți, aceștia ajungând să se evite unul pe celălalt. Structura romanului este binară: capitolele dinspre protagonist – căruia, de altfel, până la final, nu îi vom afla numele – sunt narate de autor și conțin destul de mult evenimențial, refăcând prin flash-uri istoricul relației. Autorul relativizează aici discursul, împrumutând în descrierea întâmplărilor atitudinea personajului, scoțând în evidență unele situații rizibile, care sunt explicate prin ciudățeniile protagonistei. De cealaltă parte, Rebeca, protagonista, ține un jurnal intim pe parcursul a patru ani (2006-2010), oferind o imagine mai personală, mai detaliată și mai nuanțată asupra evenimentelor, prin care se realizează, în manieră autenticistă, fiziologia unei intimități. Totuși, destul de rar, același lucru este văzut prin ochii celor două personaje. În general, fiecare se oprește asupra altor evenimente, care, în opinia sa, surprind mai bine momentul în care s-a produs ruptura și din care reiese răceala, lipsa de disponibilitate a celuilalt.

Reușita autorului o văd, înainte de toate, în faptul că scrie un roman despre dificultățile unui mariaj, explorând unele clișee ale genului (cum ar fi lipsa comunicării și inhibarea nemulțumirilor nemărturisite, care provoacă frustrări, impresia că instituția familiei devine o celulă socială, de unde sentimentul mortificării), dar face acest lucru cu suplețe și naturalețe, fără să disocieze între straturile ființei umane (social, psihic, fiziologic) și fără să favorizeze vreunul dintre aceste niveluri. Se produce, astfel, impresia unei rețele în care reacțiile personajelor sunt traversate de canale încrucișate, care se contaminează permanent unele pe altele, într-o formulă capabilă să redea atât complexitatea, cât și ambiguitatea ființei umane. Pătrunderea în intimitatea cea mai subtilă a personajelor implică raportarea acestora la propriul corp, evidențiată de autor atunci când se ocupă de problema sexualității. Până la un punct, sexualitatea este tratată cu naturalețe: un aspect al mariajului care nu oferă motive să fie ocultat, dar nici supralicitat. Dan Coman nu strălucește în a descrie o scenă erotică; el reușește, în schimb, să fie foarte credibil când descrie repercusiunile pe care lipsa sexualității le are asupra personajelor sale: cum crește de aici sentimentul inutilității, apărând neîncrederea, „frigidizarea” voită și asumată, devitalizarea și robotizarea, izolarea și, în final, riscul ca această căsnicie să fie trasă pe o linie moartă. Salvarea se întrevede de la un personaj feminin misterios la început, Daria, care un timp pare să vegheze asupra soților, încercând să-i distragă de la grija exclusivă pentru copii și să le redea intimitatea sexuală, să-i facă atrăgători unul pentru celălalt. Treptat, ea intervine tot mai mult, totul culminând cu o relație în trei, care dă impresia că rezolvă și compensează, prin pasiunea ei, toate neîmplinirile sexuale. Experiența este resimțită de protagonistă ca o revelație identitară: „Daria m-a adus la suprafață. Mi-a arătat cine sunt și cât de departe trebuie să merg ca să-mi înțeleg și să-mi accept mintea și sufletul. M-a dus în zonele cele mai intime ale ființei mele, redescoperindu-mă”. Partea aceasta a romanului o consider clar inferioară. Întreaga scenă are în ea ceva artificial, un aer de retortă, care nu se integrează spiritului romanului. Întrucât scenele amoroase nu sunt atât de reușite și de credibile, există pericolul ca acest personaj să devină în final un simplu principiu dionisiac, eliberator, recuperator al profunzimilor neluate în seamă ale trupului. Nu are loc o ciocnire care să provoace tensiune, nici măcar nu există o frână în privința mentalităților, totuși, de tip tradiționalist ale personajelor în fața unui lucru de o asemenea extravaganță. E mai degrabă un salt în domeniul plăcerii pure, întrucât corpul apare mai în măsură să fie obiectul unei revelații decât spiritul. Pare o scenă desprinsă din Michel Houellebecq, descrisă cu mijloacele lui D.H. Lawrence din Amantul doamnei Chatterley, care nu se integrează deloc în roman. Când autorul vorbește despre sexualitate ca despre un indice al mariajului, este credibil, dar în momentul în care încarcă acest aspect cu valorile unei revelații descrise cu mijloace poetice, devine extravagant și, din păcate, artificial. Nici consecințele acestui moment nu sunt mai credibile: Daria dispare la un moment dat, iar ei rămân din nou față în față. Vechea distanță se reinstaurează, dar acum cei doi par să fie capabili să accepte situația.

Cu toate rezervele pe care le am în legătură cu aspectele semnalate mai sus, cred că acest roman este unul de prim-plan, care provoacă, naște sentimente de contrarietate, iar pe alocuri scandalizează. Rămân însă cu un sentiment de simpatie față de această carte chiar și în legătură cu aspectele mai puțin reușite – sau poate mai cu seamă față de acestea –, pentru că autorul și-a asumat riscul de a compromite întregul edificiu în numele unei dorințe cât se poate de legitime de a depăși unele granițe fixate de autorii dinaintea sa.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe