Pictorul care moare după fiecare lucrare: Christian Lucian Hamsea

Adina Scutelnicu Publicat la: 29-07-2015

Ați văzut vreodată 20 de kilotone de sentiment în acțiune? Nici eu, până nu l-am întâlnit pe Christian Lucian Hamsea. Dacă până acum am perceput pictorii ca pe niște entități molcome, introvertite, capabile să nu se miște ore întregi din fața șevaletului, torturându-și modelele, ei bine, mi-am schimbat viziunea. Christian vede pânza la fel ca un taur cârpa roșie. Întâi îi dă târcoale, o tatonează, o studiază. Expiră plasmă și transpiră adrenalină. Îi crește pulsul, i se accelerează respirația. I-e frică. Nu te vede, și nici nu te aude. Se năpustește asupra pânzei de zici c-o să treacă prin ea, dar în ultima fracțiune de secundă se întâmplă ceva, acționează niște saboți, și pensula mângâie un duct. Tăcerea pânzei a fost spartă. Timp de o oră, o oră și jumătate, Christian se metamorfozează într-un dirijor grafic. Sau într-un gimnast care face mișcări ciudate. Vopseaua zboară pe tavan, pe pereți, pe obiectele din atelier. Finalul e și mai bizar. Într-un picior, Christian Lucian Hamsea pune accentele care echilibrează lucrarea. Pictura de doi pe trei metri a fost terminată. Lucrării nu i se va mai adăuga nici măcar un punct. Creatorul său nu mai există. A dat totul. „Dirijorul” epuizat se prăbușește și adoarme pur și simplu pentru câteva ceasuri.

L-am cunoscut la Nürnberg, la vernisajul expoziției „Analoge Welten” a maestrului Michael Lassel, de la Tiny Griffon Gallery. Un personaj masiv, sangvinic, exploziv, care părea că n-are de gând să-și țină gura. Și nici nu și-a ținut-o. Nu vorbește, erupe cuvinte, idei, sentimente. Îți dă impresia că dacă te atinge te electrocutează. Eram vreo șase oameni în jurul lui și vreme de cinci ceasuri n-am reușit niciunul să legăm mai mult de două fraze. Acaparează și atrage atenția, de parcă veșnic ar agita un clopoțel și ar purta simultan și un girofar în funcțiune. Croiește hățișuri verbale și face paranteze consistente în argumentație, dar se întoarce întotdeauna la firul epic. Și, cel mai important, nu bate câmpii. Se numește Christian Lucian Hamsea și s-a născut pe 13 aprilie 1962 în Brașov. A trecut granița fraudulos, prin partea terestră a frontierei, pe atunci, cu Iugoslavia, cu destinația Germania federală. Se întâmpla în septembrie 1989. A stat în lagăre, a suferit, a simțit umilința. Dar și-a păstrat demnitatea și și-a îndeplinit visul. A studiat la Academia de Arte Plastice din Erlangen – Nürnberg, unde ulterior a și predat. A derulat diverse evenimente cu și pentru plasticieni din Columbia, Mexic, Italia, Rusia etc. A înființat Art Lab în Italia, unde reunește artiști de pe cinci continente, și este profesor honoris causa al Academiei de Arte Plastice din Georgia.

 

Nonculoare şi incandescență

Atelierul lui Christian este în apropierea Nürnbergului, în Erlangen, deasupra unui magazin de pantofi. Ca să ajungi acolo însă, trebuie să treci printre rafturile cu încălțări, să ajungi în capătul magazinului și de-acolo să intri pe-o ușă pe care n-aș fi observat-o nici dacă m-aș fi izbit de ea. Încă vreo câteva scări și gata! În atelierul de fix 44 de metri pătrați și-a creat Christian majoritatea lucrărilor. Are un șevalet cu o deschidere de 2,5 metri, despre care spune că numai telecomandă n-are și pentru care a plătit cât pentru un pian. Totul e pe roți, pentru a putea fi mutat. Pereții vopsiți și răs-vopsiți poartă urmele luptelor cu demonii artei. Aici s-a ocupat și de sculptură până când i-a explodat oala cu ceară și a mutat totul la subsol. „Sunt nevoit să părăsesc atelierul ăsta și-mi vine să urlu”, mi-a mărturisit brusc. Nu l-am mai întrebat de ce trebuie să plece. Nu avea nici un rost.

Pictează numai în ulei, pentru că, spune el, în guașe, tempera și chiar și-n acrilice culoarea rămâne plată sau virează și nu suportă asta. Are o anexă în care păstrează câțiva metri cubi buni de lucrări, dar și-un soi de bucătărie căreia îi spune cameră de uscare. „Roșurile și oxizii de metale grele, în general, se usucă încet”, spune el. Văzându-i lucrările am înțeles de ce mi-a spus asta. Tot ce pictează este aplicat pe un grund roșu-Hamsea incandescent. Sunt nelămurită. „Când am venit aici, nu puteam să pictez iarna. Nu aveam temperatura necesară. Așa că roșul acesta formează baza, temperatura maximă e pusă dedesubt, e cuptorul”. Într-adevăr, din cuptor iese ca lava, radiază, acel roșu incandescent, singura culoare din lucrările actuale ale lui Christian. Fiindcă din 2008 a abandonat culorile. A trecut printr-o depresie cumplită, care l-a făcut să dispară din culoare, din viață. A rupt-o cu toate și a pictat o serie de Angelitas negras. Depresia nu mai există, dar culorile încă n-au apărut. „Vor veni”, m-a asigurat el.

 

Creatorul de golemi

Acum lucrează ductual, dând drumul sentimentelor. Lângă precizie, alunecare. Pictează articulat, nu se „bâlbâie”, nu se întoarce. Reacționează cu următoarea tușă. Nu le acoperă, nu le drege, fiindcă, spune el, e ca și cum în mijlocul unei simfonii te-ai reapuca să cânți o parte care nu ți-a ieșit prea bine. Duce linia visceral, din centrul de greutate, cu o forță pe care nu-mi dau seama cum o controlează. „Totul e undeva, între. Nu e alb, nu e negru. E «poate». Nu e «a vrea», a vrea e greșit. Arta e mai mult rezultat decât știință. E mai mult Aristotel decât Platon. E natură, iar natura include hazardul, haosul”. Intervine rațional în lucrare doar ca să echilibreze sentimentele, alăturând ordinea haosului. Mesajul lui n-are nici timp, nici spațiu, iar multe dintre picturile sale continuă să lucreze singure, după ce artistul și-a încheiat acțiunea asupra lor. Cum? Simplu. Prin legile fizicii, prin chimie. De exemplu, intervine cu ulei ars de motor peste un desen făcut cu grafit. Uleiul este negru și desenul nu se mai vede. Dar după trei-patru zile sau mai mult, uleiul se deschide și apare lucrarea finală. „Libertatea în artă e și libertatea artei fără artist. Eu îi dau lucrării doar o inițiere a spațiului. Va trebui să lucreze și să trăiască singură, fără mine.” Consideră că artistul nu este doar un chimist, ci și un alchimist creator de golemi. „Nu trăiesc mult, dar trăiesc, au viață.” Cu fiecare lucrare atinge o limită, o graniță pe care o împinge în lucrarea următoare. Fiecare pas îl transformă. „Nu mă pot întoarce la o lucrare, fiindcă eram altcineva când am făcut-o, acum sunt alt om. Acel creator nu mai există.”

Și uleiul de motor ars n-ar fi singura lui ciudățenie în materie de materiale folosite. Îmi povestește că în urmă cu 15 ani a descoperit în Rusia, pe pereții instituțiilor, un verde „urât”, spart, care a devenit culoarea lui. Tot acolo a folosit și-un roșu sovietic poreclit „permanent”, de fapt un fel de maro. „Veneau rușii din tabăra de creație, se uitau la lucrările mele și dădeau din cap. Nici măcar nu lucram pe carton, că nu găsisem, și dacă tot aveau carton asfaltat peste tot, inclusiv pe cotețele porcilor, ce era să fac? Am pictat pe carton asfaltat. Ei erau peisagiști, lucrau în stilul școlii rusești, chestii de-astea. Erau oripilați, cred. Înainte de vernisaj îmi așezaseră lucrările în fundul sălii, dar a venit «tatăl» lor și le-a mutat în față. În fine, a scris și presa despre lucrări. Și ei evitau să spună «carton asfaltat»; îi dădeau cu «carton special» în sus și «carton special» în jos. M-am amuzat grozav și-am mai luat și Marele premiu”.

În Georgia a descoperit Masaii. „Mergeam cu șoferul meu într-un fel de iarmaroc, să-mi cumpăr materiale. Aveau acolo și niște mături fără coadă în care eu vedeam africani. Și când aveam de cumpărat ceva, îi spuneam «du-mă la Masai». «Ce Masai, domnule?» I-am explicat despre ce-i vorba, iar Tbilisi a rămas «Masai Village». Mi-am comandat pe internet niște mături de-alea și am de gând să fac o familie de Masai”, povestește. Cel mai apropiat proiect însă e Art Lab din Italia, unde așteaptă în iulie studenți din 12 state (Columbia, Tunisia, Zimbabwe, Statele Unite, Germania, Italia, Rusia etc.).

I-am urat succes și am plecat de la atelier. Am mai stat vreo oră la o înghețată cu cafea, apoi m-a condus la Nürnberg și ne-am luat „la revedere”. A doua zi a fost nevoit să mai facă un drum Erlangen – Nürnberg și retur, fiindcă îmi uitasem în atelier o gentuță (în orice geantă există și-o gentuță) în care-mi aveam cheile. Mi-a crăpat obrazul de rușine că am pus omul pe drumuri, dar, într-un colț al sinelui, șerpește, m-am bucurat că l-am revăzut.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe