Educația: noi realități, vechi probleme

George Bondor Publicat la: 29-07-2015

În fiecare an, luna iulie readuce educația în prim-planul atenției publice, grație numeroaselor examene: capacitate, bacalaureat, licență, definitivat, la care se adaugă, invariabil, admiterea la facultate. E momentul statisticilor. Al concluziilor formulate riguros, matematic. Le voi lua ca pe un simplu prilej pentru o reflecție asupra educației.

La prima vedere, statistica bacalaureatului arată îmbucurător: după rezolvarea contestațiilor, 67,9% dintre absolvenții clasei a XII-a au promovat examenul de bacalaureat, cu peste 7% mai mulți ca anul trecut. Nici nu s-a copiat mai mult, nici corectorii n-au fost mai darnici și nici subiectele n-au fost mai simple, ci doar mai clar formulate. Așadar ce anume s-a schimbat, de fapt? Asistăm oare la o creștere a motivației elevilor? La o mai atentă supraveghere din partea părinților? Și-au dat oare seama aceștia din urmă că investiția în educația copiilor este cu mult mai importantă decât propriile afaceri? Tot ce se poate. Pragmatismul părinților se transferă, cel mai adesea, asupra copiilor. Din păcate, acest fapt îi transformă adesea pe copii în mașini de învățat. Această eroare a învățământului românesc datează din perioada comunistă. Școala te învață, dar nu te lămurește. Îți livrează teorii, dar nu te determină să cauți sensul lor. Îți dă explicații, dar nu te convinge că e dezirabil să le integrezi într-o viziune proprie asupra lumii. Sau, cum s-a spus adesea, te informează fără să te formeze. Greșeala învățământului nostru nu constă în predarea de teorii în absența aplicației, așa cum le place unora să spună, ci, dimpotrivă, într-o formare teoretică precară. Cel care înțelege bine teoriile va ști și cum pot fi ele aplicate. Din contră, cel care știe doar aplicația nu știe, de fapt, nimic. E bun doar ca simplu funcționar. E mână de lucru ieftină, semicalificată.

Să revenim însă la părinți. Ceea ce ei cred că trebuie să le insufle copiilor este rețeta definitivă a succesului. Scopul lor nu e performanța veritabilă, ci succesul social, cariera aducătoare de venituri mari, sigure și rapide. Dintr-o astfel de falsă perspectivă, educația pare un proces pur algoritmic: niște pași clari, limpezi, ce trebuie urmați fără nici o abatere. În acest scenariu, scopurile sunt date de alții, nefiind alese în urma autoreflecției. Contează aici doar buna preparare a mijloacelor, gestionarea lor eficientă. Acest tip de reușită nu poate fi decât unul iluzoriu. Educația autentică trebuie să lase loc neprevăzutului, incalculabilului, bucuriei convertirii, experiențelor decisive, interiorității. Dialogul cu sine are nevoie de răgaz, pentru a descoperi și a proiecta scopurile cele mai bune, potrivite cu propria situație sufletească.

Apare mereu aceeași falsă problemă: alegerea specializării. Mulți cred că opțiunea de la începutul studiilor universitare e suficientă pentru a-i conduce, invariabil și lin, către succes. Sunt uitate astfel pasiunile, aptitudinile, chemarea. Problema e falsă și din alt punct de vedere. Alegerea specializării este privită ca un act decisiv din cauză că absolutizăm modelul antreprenorial, în care cuvântul prim și ultim este piața muncii. Reformatorii de ocazie vor să ne convingă că menirea școlii este să scoată pe bandă rulantă meseriași, forță de muncă pentru fabricile patriei. De acord că și aceștia sunt necesari, dar nu acesta e rostul universității. Din păcate, sistemul universitar european se orientează tot mai mult către universitatea de tip antreprenorial, uitând de vechile idealuri humboldtiene.

Apoi, ideea de piață este prost înțeleasă. Căci piața e în continuă transformare. Nu mai există specializări care să ofere meserii pentru toată viața. Nu poți învăța câțiva ani pentru ca după aceea să aplici mecanic ceea ce ai învățat. Pe această piață – tot mai globală – se descurcă onorabil doar cei cu flexibilitate mare, cu aptitudini diverse, cu dorința de a învăța mereu. Nu poți să știi bine ceva dacă nu ești cineva. Cunoașterea e dependentă de înțelegerea și de construcția propriului sine.

Împotriva prejudecăților amintite, e necesar să ne întrebăm mereu: ce este educația? Ce miracol are loc atunci când unul predă, iar celălalt învață? Ce modificări interioare se petrec atunci când școala nu te învață vinovăția și supunerea, ci, dimpotrivă, faptul de a gândi bine cu propria minte și, mai ales, faptul de a fi tu însuți? Așa cum arată George Steiner într-o fascinantă carte despre maeștri și discipoli, modelele exemplare ale educației, în mediul occidental, sunt Cina cea de Taină și Banchetul lui Platon. Interiorizarea învățăturii este condiția necesară a educației (Augustin). Idealul humboldtian al universității și, în general, al educației ar trebui redescoperit. Într-adevăr, școala trebuie să dezvolte aptitudinile individuale. Dar sunt oare acestea bine înțelese? Așa cum arată romanticii germani și, odată cu ei, Hegel, educația e menită să-l înalțe pe individ către universalitatea naturii umane, dar în așa fel încât miza ultimă să rămână pura lui individualitate (Gadamer). Când e bine înțeleasă, educația descoperă și dezvoltă un simț special, acela al libertății. Pare puțin, dar e suficient pentru o viață întreagă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe