Europa, între capitulare și victorie

Petre M. Iancu Publicat la: 29-07-2015

În doar o săptămână, Grecia a traversat drumul spre paradis respingând supliciul austerității și a căzut apoi în infern prin acceptarea unei terapii mai șocante decât toate. Va reveni în Europa? Și, dacă da, în care? Una capitulardă? Sau dimpotrivă? În cea a abuliei, a negocierilor interminabile și a compromisurilor eterne? Sau într-una de fier, germană, condusă tiranic nu din turela tancurilor naziste, ci a blindatei economii nemțești?

La capătul celei mai turbulente provocări cu care s-a confruntat vreodată, construcția europeană a făcut ce-i stă în fire: a încheiat un compromis detestat de extreme, dar apreciat de elita proprie, ce-i acordă dreptul de a spera să-și prelungească existența. În ciuda vituperărilor multora, compromisul, umilitor din unghiul majorității grecilor, dar acceptat de Alexis Tsipras în negocierile cu conducerea UE și a zonei euro, e un deal rezonabil. Căci vizează aplanarea crizei prin înlăturarea unora dintre cauzele catastrofei elene: lipsa de competitivitate și obiceiul profund înrădăcinat în Balcani al mâncatului pe datorie și al băutului pe veresie.

Dar înțelegerea conține prea multe necunoscute pentru a rezolva complicata ecuație. Nu există garanții de reluare a creșterii economice ori de astupare efectivă a găurii negre a unui sac fără fund, reprezentat de clientelarul sistem politic al statului elen. Un stat de tip bizantin, care, construit de un popor traumatizat, obișnuit, după veacuri de dominație otomană, să se autovictimizeze, prezintă la capitolul temeiuri spirituale și culturale carențe ce-l condamnă să rămână departe de o modernitate asumată. Or, tocmai accesul la ea e calea aplanării crizei.

Vitalitatea Europei nu e imaginabilă într-un continent premodern, văduvit de domnia regulilor, de egalitatea fiecăruia în fața lor, de democrație, ca expresie a libertății și responsabilității tuturor. Mai presus de aspectele financiar-economice ale crizei și de proiectul integrării europene, mărul discordiei vizează această modernitate. În chestiune nu e falia nord-sud, est-vest, apus-ortodoxie ori, ca slogan al extremei stângi globalizate, presupusul rău al austerității, care i-ar sugruma pe greci, când, în fapt, i-a scos din marasm pe alții. De pildă, pe români. Nu e nici prezumtiva supremație germană, calul de bătaie ale dreptei radicale, care ar distruge a treia oară Europa. Când, în realitate, ar putea-o salva, redându-i UE rațiunea de a fi prin capacitatea de a ține piept concurențelor globale. În cauză sunt, în schimb, dincolo de credibilitatea grecilor, valorile europene, voința de coeziune a UE și temeiul ei democratic, vocația ei transatlantică și fundamentul ei spiritual, iudeo-creștin. Toate sunt aprig contestate, agresate ori deturnate din exterior și interior, sub bagheta unei propagande rusești plasate în ipostaza de fals apărător al creștinătății. Le atacă ideologii extremiști, laolaltă cu fundamentaliștii, doctrinarii corectitudinii politice și adversarii lor populiști.

Punerea la colț a radicalilor greci e, prin urmare, și o înfrângere a celor din urmă. Deci o victorie a Europei asupra dușmanilor ei. Dacă rezistă, e o veste bună pentru statele de drept și, finalmente, pentru șansa redresării democrațiilor defecte, de genul celor din România și Ungaria.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe