fuckin’ shit man suntem la obregia

Anastasia Gavrilovici Publicat la: 29-07-2015

Cine a văzut (secvența de final din) filmul The Tribe își poate face o idee despre senzația pe care ți-o lasă lectura volumului aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015), cea mai recentă carte semnată de T.S. Khasis. Fiind în limbajul surdomuților, fără subtitrare, fără explicații și fără nici un fel de soundtrack, filmul se încheie cu o scenă în care un proxenet adolescent, anarhist și impulsiv intră în camera colegilor săi în timp ce aceștia dorm și îi omoară trântindu-le repetitiv o noptieră în cap. Mutatis mutandis, cam așa s-ar traduce și ceea ce simți că ți se întâmplă citind acest volum: „o să te prindă/ și n-o să se audă nimic”.

Tensiunea surdă din această carte și percutanța discursului strivesc, dezarmează orice sensibilitate, cruzimea blândă cu care este analizată viața amintind delicatețea chirurgilor în momentul extirpării unei tumori. O luciditate aproape înspăimântătoare reține și prelucrează imaginile, fără însă a stiliza ceva, întrucât, așa cum se poate remarca în orice text, totul este „hidos de exact”.

Primul ciclu de poeme, intitulat „un cățel mecanic, un poster cu luna”, reunește texte condensate, în care discursul poetic relativ confesiv se construiește uneori în tonul unor răspunsuri de interogatoriu: „nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre moarte,/ nimic despre extratereștri,/ uneori urc sau cobor cu liftul și-mi spun: las-o baltă, omule,/ las-o baltă”. Textele de aici anunță crizele din cea de-a doua parte, unde instalarea singurătății și a senzației de claustrare devin mai vizibile, pregătind terenul pentru șocul, pentru pumnii în plex pe care îi primești citind poemul de 60 de pagini. Intitulat „supravegheat”, textul este, de la început până la sfârșit, nu doar egal ca intensitate, ci mai degrabă o mărturie neîndurătoare și lucidă, o dare de seamă despre boală și singurătate, despre nebuni și pastile, despre dragoste și absența ei.

În „supravegheat”, aglutinarea imaginilor și a personajelor, observațiile plasate undeva între detașare și atenție, dar mai ales fragmentele sincopate & schizo de dialog și monolog fac din acest text un documentar mind-blowing despre o realitate care se derulează în spatele unor uși de salon și semne cu acces interzis. Figurile unor indivizi ca pandelică, andrei (care e „mega plin de maica domnului/ e mega plin de doamne ajută”), corbu, gobe („cel tăcut ca un glob argintiu/ gobe la care nu vine nimeni cu portocale cu cioco”) sunt piese dintr-un puzzle ce se construiește pe măsură ce voyeurismul poetului reține și redă cu acuitate acele mici detalii, așa cum numai un obiectiv performant reușește să capteze; dă zoom pe anumite fețe și conturează o imagine clară și vie a unui loc în care viața funcționează după alte reguli. În acest spațiu, ca-ntr-o eprubetă în care se produce o reacție violentă, se amestecă angoasa, senzația de claustrare, panica și îndoiala cu resemnarea: „mi-e teamă să nu rămân pentru totdeauna aici/ printre geometrii hipnotice perfecte de gresie/ un cer senin în HD/ dar dacă aș rămâne?”. Aglomerația umană din spital mai degrabă amplifică singurătatea și obturează arterele de comunicare, anulând urmele de empatie și implicare: „vorbim cu aparentă detașare:/ tu ce ai?/ sucidal tendencies/ tu cum ai ajuns aici?/ cercuri în pereți/ tu?/ remușcări/ tu? homo empaticus/ am pierdut casă copii/ tu?/ depresie vinovăție/ tu? excesive/ mintea furia/ orizontul pe care nu reușeam să-l ating”.

Întregul poem este o pledoarie pentru notația autenticistă și sinceritatea dezarmantă în fața unei existențe febrile, unde tensiunea derivă din limitarea vieții, din convențiile spitalului și blocajul unor oameni pentru care dezamăgirea afectivă, vulnerabilitatea și neputința sunt doar câteva dintre fisurile unei armuri care se dezmembrează și lasă la vedere niște sensibilități „amărui ca miezul de migdale”. Există secvențe în care biografismul învârte ca într-un malaxor toate aspectele ce consemnează o conștiință biologică luminată intermitent de flashuri de anxietate: „orez necondimentat grosolan/ macaroane cu brânză de vacă/ ceai ca să poți da mostre de pișat/ și bănuiala că ești deja abandonat”. Discursul poetic de aici se încrâncenează să vorbească direct din centrii nervoși ai unei realități asumate ca punct de plecare pentru exerciții de autoscopie, într-un spațiu în care singurătatea ulcerează peste toate aspectele vieții și în care se instalează un nihilism înduioșător, ce devoalează din nou o construcție interioară extrem de fragilă: „nu mai credeam în nimeni/ nu mai credeam în nimic/ eu/ cel puțin/ nimeni nu crede în noi/ și nici nu a crezut vreodată sau nu e nimeni/ nici acolo/ nici în sertărașele noastre/ interioare”. Spitalul pare să deformeze orice sentiment-adăpost, aici se consumă și se termină și ultimele amintiri care ar fi putut să fie salvatoare, întrucât până și dragostea devine maculată și derizorie: „n-a mai rămas nimic decât un romantism/ burghez/ o pânză sau un ștergar pe care muște moarte…”. Spaima abandonului devine una dintre obsesiile centrale („pur și simplu nu voiam să mă uiți”), făcând ca iubirea să rămână totuși ceva care îi ține poetului capul la suprafață, dacă nu prin împlinire, atunci printr-o stare de expectativă, singurul lucru care îl (mai) poate face să se simtă viu: „te-am așteptat marți dimineața/ te-am așteptat marți la prânz/ te-am așteptat marți seara/ cu inima cât un purice/ sau mai bine zis cât un pixel”. Această expectativă este contrabalansată de puseurile de indiferență sau mai bine zis pseudoindiferență („acum prezența ta/ mă lasă rece/ voi fi același/ panicat/ stăpânit de crize”), întrucât peste tot este vorba, așa cum stabilește și titlul cărții, despre aparență.

Revenirea editorială a lui Khasis cu un volum ca acesta îl confirmă ca pe unul dintre cei mai buni poeți și este, cel puțin pentru un tânăr care scrie, una dintre cărțile vertebrante, o lecție despre inexistența unei linii de demarcație între poezie și viață, despre experiențele-limită așa cum sunt trăite de o sensibilitate și o minte mereu prezente în vortex, până la epuizare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe