Ctrl + S

Alex Văsieş Publicat la: 29-07-2015

Într-o perioadă precum cea actuală, în care „nișa”, subculturile de orice fel sau interesul pentru zonele marginale (fie că vorbim despre muzică, literatură, cinematografie ș.a.m.d.) au fost preluate de majoritatea tinerilor, figura lui T.S. Khasis ar trebui să se impună de la sine. E o evidență că preocupările dominante – fie că le așezăm sub semnul hipsterului sau nu – ale consumatorului de artă tind, în ziua de azi, spre sondarea unor substructuri care merită consacrate datorită specificității lor și a imposibilității de a le încadra într-o suprastructură clară. Ce film independent norvegian ai văzut ultima dată? Care e ultimul DJ britanic pe care l-ai găsit în Boiler Room? Cum se numește scriitorul ăla pe care nu l-a văzut nimeni niciodată și care își pune cărțile la liber pe internet? Nu vreau să continui microstudiul pe care l-au făcut deja, cu siguranță, alții mai bine decât mine, ci să vorbesc despre T.S. Khasis și despre poezia sa, cu particularitățile ei inconfundabile, despre tristețea care parcurge și punctează textele acestui „marginal sublim”, cum îl numește Octavian Soviany pe coperta a patra a celui mai recent volum semnat de T.S. Khasis, aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015).

Dar pentru asta o să mă întorc la mintea băiatului de 17 ani pe care o aveam când l-am citit prima dată pe Khasis. Trebuie să recunosc că aveam în general o atitudine reverențioasă față de majoritatea poeților pe care îi citeam în acea perioadă, să recunosc, cum ar veni, că lectura mea era una neselectivă și mult prea generoasă. Ţin minte însă că, atunci când am citit arta scalpării (o carte care se găsea extrem de rar și pentru a cărei reeditare din 2011, pe datorie, însoțită de câteva texte inedite, trebuie lăudată editura Casa de Pariuri Literare), mi s-a schimbat întreaga perspectivă asupra poeziei. Povestea de acolo, modul în care această poveste era pusă în discurs, mi-a arătat cât de apropiată poate să-ți fie o voce care vorbește despre propria singurătate, despre tristețea banală până atunci a unei relații ratate, iar asta cu atât mai mult cu cât nici până în ziua de azi nu l-am cunoscut personal pe autorul acestei anatomii a eșecului. Arta scalpării îmi pare, chiar și după 10 ani de la publicare, o carte atât de fresh, atât de adevărată și de atașantă, încât n-aș fi crezut că se poate merge mai departe de atât.

Și iată că se poate merge mai departe de atât – o face tot T.S. Khasis, în aparenta naturalețe a vieții. Același discurs emoționant, același tip de observație, numai că ajustat la sensibilitățile actuale, în care ratarea se îmbină cu tehnologia și cu shortcut-urile ca „manevre de siguranță și stabilitate”. Nu cred să fi citit în literatura română recentă un poem de 70 de pagini (cum e „supravegheat”) atât de bine susținut și de coagulat în multiplicitatea sa, atât de atent la cele mai mici deplasări ale unui mecanism blocat în introspecție și distanță față de exteriorul aseptic al familiarului. După cum orice fan din prezent al lui F.C. Liverpool cred că o știe, You’ll never walk alone e și despre asumarea și perpetuarea unei marginalități, a nebuniei de a mai fi îndrăgostit azi de o echipă care n-a mai câștigat de 25 de ani un titlu. Și pentru asta, pentru că e fan Liverpool, îmi place Khasis.

Ctrl + S.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe