Înstrăinarea ca tensiune productivă

Ovidiu Gacea Publicat la: 29-07-2015

Dacă e să vorbim despre un parcurs personal, atunci acesta se integrează în mod natural într-o poveste. Acest parcurs, mai mult sau mai puțin marcat de discontinuități, este armonizat în cadrul unei unități narative și face astfel parte dintr-o autobiografie. Nu vreau să spun că fiecare dintre noi este autorul vieții lui, ci doar că fiecare este un romancier. Că ceea ce numim sine nu este, cum observă Daniel Dennett, decât o ficțiune. Sinele este un obiect ficțional. Suntem, spune Dennett, mereu în mijlocul unei confabulații, mereu povestindu-ne și repovestindu-ne povestea vieții, conferind coerență și unitate comportamentelor, experiențelor, deciziilor, gândurilor noastre disparate și discontinue.

Povestea străinătății începe pentru mine cu decizia luată în 2010 de a-mi continua studiile (de master și doctorat) în Franța. Această decizie nu s-a soldat cu o schimbare bruscă în modul meu de a concepe filosofia. Nu cred că putem vorbi despre evoluție și schimbare în termeni absoluți sau imediați. De obicei, aceasta se instalează pe nesimțite și poate fi consemnată retrospectiv. Așadar, după un an de acomodare cu noul mediu academic și cultural, m-am îndreptat spre filosofia greacă. De la o temă de master care analiza noțiunea de reamintire la Platon și Gadamer, am trecut, în cadrul doctoratului, la tema gândirii ca dialog interior la Platon, un model de gândire ce contrastează cu cel modern, al reflexivității. E vorba despre două paradigme care presupun două înțelegeri diferite ale sinelui, ale conștiinței și ale vieții comunitare.

Subiectul ales ilustrează bine o tensiune inerentă cercetării filosofice. Este un proiect vast și ambițios, iar acest lucru intră în conflict uneori cu tendința de specializare și delimitare a subiectului de cercetare aici, în Franța. Această tensiune se datorează în mare parte și faptului că mă aflu la granița dintre două modele diferite de a face filosofie: între o abordare ce mobilizează surse filosofice dintre cele mai diverse în jurul unei întrebări ambițioase și o abordare axată pe delimitarea riguroasă și precisă a unei problematici „cuminți” și sigure. Cum se împacă o interogație filosofică, una care de cele mai multe ori survine într-o manieră generală și imprecisă, cu rigoarea academică a stabilirii din start a unei problematici clare și precise și a restrângerii orizontului cercetării? Întrebarea nu are pentru mine încă un răspuns. Cert este că una dintre mizele tezei mele de doctorat este de a vedea în ce măsură această tensiune poate deveni productivă, iar nu de a o neutraliza.

Această înțelegere a cercetării în Franța trimite la o anumită manieră de a concepe rolul și sensul filosofiei în mediul academic. În Franța, ca în multe alte locuri, filosofia academică este în căutarea legitimității. Filosofia continentală și, cu precădere, cea antică își găsesc cu greu cuvintele în spațiul public și argumentele pentru legitimitate. Pentru mine, aceasta nu este o problemă legată de mode filosofice. Chiar și filosofia à la mode – filosofia științei, (bio)etica etc. – suferă, de cele mai multe ori, de aceeași maladie: surdomutismul. Nu poate vorbi sau nu se face auzită și nici nu aude. Efectivitatea ei în spațiul public este greu de urmărit și de contabilizat. Ea reprezintă o dezbatere închisă, rezervată inițiaților, specialiștilor. Identific astfel, fără a avea pretenția exhaustivității, două probleme. Prima ar consta într-o miopie inerentă mediului academic: lipsa de vizibilitate a scrierilor filosofice academice (cauzată în mare parte de ermetism și hiperspecializare) și lipsa de atenție acordată „exteriorului” (se scrie și se dezbate doar în „interior”). Paradoxal, această miopie este cumulată cu o nerăbdare a filosofului de a vedea efectele directe ale cercetării sale. Or, filosofia îmi pare a fi avut dintotdeauna un efect indirect asupra lumii. Ea „lucrează” din culise, iar efectul ei a fost mereu unul întârziat. Aceasta nu înseamnă că ea nu ar trebui să caute să-și adapteze discursul, să se facă auzită într-un limbaj clar sau să fie deschisă mereu dialogului. Încerc să spun că nu efectul direct ar trebui să primeze, ci acela indirect, prin urmărirea unor întrebări care depășesc interesele de moment ale societății, deschiderea unor noi orizonturi și crearea de noi valori.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe