Ce-i cu notele astea?

Andrei Stavilă Publicat la: 29-07-2015

După ce am absolvit masterul în filosofie la Iași (2006-2009) și masterul în filosofie politică la Central European University din Budapesta, am terminat un „Master of Research” și un doctorat la European University Institute din Florența (2009-2013). Imediat după susținerea doctoratului, am fost lector invitat în 2014 la Departamentul de Științe Politice din cadrul Universității Maastricht, iar din februarie 2015 sunt lector în cadrul Departamentului de Științe Politice și Relații Internaționale de la Universitatea Muğla Sıtkı Koçman din Turcia. Interesele mele în cercetare includ teoria și filosofia politică, migrația și cetățenia, drepturile minorităților, etica normativă și teoria relațiilor internaționale.

Cât de primitoare sunt instituțiile din străinătate? Cred că ultimii zece ani au marcat o schimbare profundă în mediul academic occidental. Aș rezuma această schimbare neașteptată folosind o alăturare ușor paradoxală: ne aflăm în plină desfășurare a unei tranziții în care capitalismul dus la extrem se întâlnește cu un refuz asumat al oricărei forme decente de globalizare. Din nefericire, întregul proces este suportat de actorul cel mai vulnerabil în imaginea de ansamblu: individul angajat să predea (evit cu bună știință expresia „profesor universitar”).

În primul rând, argumentul economic este singurul valabil într-o gamă foarte largă de decizii, pornind de la alegerea subiectului cercetării sau chiar a carierei și până la decizia de a oferi un contract de cele mai multe ori limitat. Nici o universitate (exclud aici spațiul francez și probabil câteva instituții germane cu tradiție) nu are nevoie de faliți economic sau de agitatori postmarxiști.

Universitățile preiau tot mai mult modelul privat anglo-saxon, unde argumentul economic este principalul decident al excelenței academice. Studenții au devenit, în universitățile conduse tot mai mult de manageri, și nu de membrii academiei, pur și simplu „clienți”: își plătesc studiile și, astfel, sponsorizează universitatea. Ca atare, un eventual eșec sau o notă slabă devine un subiect sensibil. O caricatură publicată într-un ziar de limbă engleză rezumă perfect situația: acum 50 de ani, părinții elevului veneau la școală și aflau de notele sale proaste. Se întorceau spre copil și îl certau: „Ce-i cu notele astea?”. În zilele noastre se petrece aceeași scenă, doar că persoana luată în mod amenințător la întrebări este… profesorul! Sentimentul general este unul de neputință și abandon, iar un profesor se teme că vom ajunge în curând ca în SUA, unde notele proaste pot pune cadrul didactic în situația de a-și căuta un avocat.

Nu în ultimul rând, întreaga cercetare se sprijină pe considerente economice. Cred că și în România e cunoscut celebrul „Publici sau dispari!”. Este uimitor cum o carte publicată astăzi la o prestigioasă editură academică este punctată la același nivel cu un articol într-o revistă de specialitate. Mai mult, „revistele de specialitate” care contează aparțin unor companii-gigant axate exclusiv pe profit. Autorul nu este plătit pentru produsul final. Singura entitate care produce bani din vânzarea articolului este editura.

În al doilea rând, este incredibil cum academia occidentală refuză vehement procesul globalizării. Fiecare revistă științifică are un stil propriu. De asemenea, am întâlnit stiluri diferite de predare, extremele fiind sistemul de stat din Turcia, unde nu există seminarii, ci doar cursuri, și sistemul conceput și implementat de Universitatea Maastricht, unde profesorul este doar un îndrumător, iar dezbaterile pe texte între studenți sunt considerate elementul crucial al procesului educațional.

Pentru a completa tabloul, trebuie să adaug presiunea pe viața privată a cadrului didactic. Managerii universităților, în special în Marea Britanie, nu se feresc să declare că, potrivit circumstanțelor, cuplurile academice trebuie să se obișnuiască să trăiască separat. Într-adevăr, cazurile în care cei doi își găsesc un loc de muncă în aceeași instituție sunt cu adevărat excepționale.

Locul filosofiei în spațiul public? Întrucât preocupările mele se situează în cadrul teoriei și filosofiei politice, trebuie să admit că raționalitatea și chiar decența argumentelor dezvoltate în cercetarea academică sunt rareori primite corespunzător în spațiul public sau în cel politic. Asistăm, din nefericire, la un eșec total al rațiunii și al bunului-simț: în momentul în care cercetătorii demonstrează că Europa are nevoie de imigrație masivă în următorii ani din cauza scăderii populației, discursul antiimigrație din spațiul public și cel politic iau amploare. Când cercetătorii demonstrează că integrarea socioeconomică a imigrantului este dovada clară a dreptului său la cetățenie, țările europene înăspresc cerințele pentru acordarea statutului oficial, impunând uneori condiții absurde. Nu în ultimul rând, în condițiile în care tot mai mulți membri ai academiei aduc argumente morale, sociale și economice pentru un regim al granițelor deschise, Uniunea Europeană intensifică activitatea Frontex (ați auzit probabil de expresia celebră Fortress Europe), iar partidele extremiste din toată Europa Occidentală renasc puternic. Filosofia, teoria, discuția rațională și argumentele morale nu își au locul în spațiul public.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe