Poeme

Tiberiu Neacșu Publicat la: 29-07-2015

la mormântul lui adrian t. sandu

 

           mergi printr-o pădure roșie iarba e înaltă
           tocmai a plouat sângele
           aproape că nu se vede
           luminile se aprind și mușcă din pământ

un cod de bare cu aripi
râdeam râdeam de inutilitatea prepuțului credeam
în necesitatea unui destin râdeam
vocile noastre deveneau
melodramatice
râdeam râdeam condiția umană și starea de vomă

erau carbohidrați pentru tine și erau
carbohidrați pentru mine
apeși un buton și se întâmplă tot

așa trebuie să fie
o perdea praful
ne trimite oameni

pentru mine lumea era o roșie coaptă
cu gust de pământ
și culoarea sângelui închegat.
copilăria mi-am petrecut-o umplând un ambalaj de
țigări
cu bucăți mici de lemn
printre soldații din batalionul disciplinar.

mai târziu am devenit
un tânăr sensibil. vârsta mi-a adus fericire
îmi aduc aminte tot
mă visam zburând

apoi mi se făcea frică

știam că spânzuratul e pentru aleși
înecul pentru sofisticați
cuțitul pentru golani și otrava e nobilă

*

bea dormi nimic nu e mai important decât
confortul
contraste puternice acrilice tuș
blocajul pe stradă e un lucru normal ca
un blocaj renal redus la lucruri simple:
puțin sânge disconfort și liniștea cu durere cu tot

*

creierul meu de bărbat heterosexual promite lumii copii
curbele prin care se vede și toate curbele prin care nu se vede
desenează o fantomă prin întuneric
am învins frica și am coborât într-atât
lucrurile nu erau doar brichete plăteam cu rizomi
fiecare piatră fiecare fum

creierul meu heterosexual cumpără și se topește
așteaptă-mă afară ne mișcăm
toți mai încet și n-avem chef
bum bum bum
fii drăguță crezi că mă poți ajuta

am și eu o ciupercă

dacă se întâmplă așa ceva eu nu sunt de acord
aici avem bere și niște mese de lemn prost făcute aici
e sfârâitul unei oale sub presiune aici fierbe o pasăre
mamă am putrezit aici mi-au înghețat mâinile și cutia mea toracică
s-a transformat într-un cheag

*

s-a oprit pentru o secundă
și-a dat jos pantalonii și a murit

 

E o seară obișnuită

 

oamenii și morții
nu zic nimic ce să zică

mă apropii de tine și cânt

așa prin pământ stau mâinile și caută izbăvirea așa
peste tine au sărit ca niște taximetriști beți
amintirile
și oriunde ai fi ce să zici

mă apropii
cineva obsedat de tine va vorbi despre oameni
și despre carnea lor perfectă
despre cum un procent însemnat au organe atrofiate
mai ales organul poeziei zici
și eu nu zic mare lucru ce să zic

zăpada e o boală psihică lângă tine se întinde
cât poate
un soare albastru peste care dumnezeu a pus o plapumă

m-aș apropia de tine să cânt
dar m-am apucat de taximetrie

 

ziua în care toate moleculele vor forma fericirea

 

râsul ne va cuprinde pe toți
cum ai cuprinde faianța cu o ventuză – lingând-o pe-o parte
nelăsând goluri de aer cu atenție –

și ce mai fericire va fi când vei recunoaște acele
lucruri de care ți-e scârbă care îți stau în minte
încăpățânate

putredă este lumina din casă putrezi sunt
și fiii luminii alergând printre standuri de haine printre
rafturi tarabe și stații

întorci pe dos un tricou întorci un om scuturi
poți găsi urme de balsam pe fiecare

ne va fi scârbă
și ne vom recunoaște după mâinile fără unghii

cu care zgâriem încă dinăuntru

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe