Bunul băiat rău (I)

Claudiu Komartin Publicat la: 29-07-2015

Pe la începutul anilor 2000, când era în toi conflictul dintre 80-iști („demascați” în textele fracturiștilor ca tehnici în exces, nesinceri și lipsiți de ingenuitate) și poeții aflați în momentul acela pe baricadele afirmării unei noi generații, descopeream, ca foarte tânăr cititor, un întreg continent literar pe care îl știam mai degrabă din creionări sumare și partizane. Mi-a venit atunci destul de greu să iau partea unor autori de-o seamă cu mine, care parcă prea voiau cu tot dinadinsul să forțeze reacții ale establishment-ului pe care îl atacau din toate pozițiile, când realizam că generația care ne precedă a dat câteva personalități foarte puternice (și destule cărți decisive), care au remodelat felul de a se face și citi poezia în limba română în ultima parte a secolului XX.

Mariana Marin a fost unul dintre primii poeți de care, citindu-i antologia Zestrea de aur (2002), m-am atașat durabil. În același an, Traian T. Coșovei publica Institutul de glasuri, iar Florin Iaru, Poeme alese (1975-1990). Un an mai târziu, Alexandru Mușina scotea Poeme alese (1975-2000), iar Mircea Cărtărescu, cele două volume intitulate Plurivers.

Am realizat, citind și răscitind aceste cărți de bilanț ale unor poeți ajunși la maturitate, că ei sunt cei care, alături de alți câțiva din afara grupării „lunediste” (în primul rând, Ion Mureșan, dar și câțiva autori ai grupării „90”: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, O. Nimigean, Iustin Panța, pe care 2000-iștii s-au ferit să-i repudieze, căci bătălia nu se dădea împotriva lor), sunt poeții de vârf ai literaturii din ultimii 25 de ani. Oricât de mult aș fi vrut să ader la cauza congenerilor mei (și oricât de atras aș fi fost de energia și spiritul lor beligerant), intuiam că 80-iștii nu pot fi trecuți la index sau înghesuiți în generalizările agresive ale unor tineri poeți (și ideologi de conjunctură) reprezentând „noul val”, iar asta cred că a cântărit mult în evoluția mea ulterioară – deopotrivă ca cititor (și comentator de literatură), cât și ca tânăr poet care își căuta vocea, temele și diferența specifică.

Dar de atunci a trecut suficient timp pentru reașezările și cernerile necesare (și inevitabile), într-o literatură în care s-a făcut până de curând atâta risipă de energie în „luptele de impunere”. Capetele înfierbântate ale tinerilor poeți s-au domolit după ce au început să-și publice cărțile și să fie receptați, premiați, antologați, așa încât cei mai virulenți combatanți ai acelei perioade (Marius Ianuș și Adrian Urmanov) au fost primii care au publicat antologii masive, de 350-400 de pagini, la doar câțiva ani de la debut (Dansează Ianuș, respectiv Literatură de consum). S-ar spune, privind lucrurile la rece după un deceniu, că liderii generației post-2000 erau tare grăbiți să-i prindă din urmă pe 80-iști. Traiectoriile ulterioare ale lui Ianuș și Urmanov sunt cunoscute și fiecare poate trage din această istorie ce concluzie vrea.

Traian T. Coșovei (1954-2014), căci despre el voi scrie în cele ce urmează, a fost copilul teribil par excellence al generației sale literare. Recenta antologie Elegii pentru o bucată de iaht (Tracus Arte, 2014) a apărut într-una dintre cele mai elegante colecții de poezie românească de azi, fiind îngrijită de Teodor Dună, și cred că îi face dreptate acestui poet cu aparență uneori goliardică, tot mai retras în ultima perioadă a vieții, însă care a rămas la fel de scânteietor și nonșalant în cele mai bune poeme pe care le-a publicat în ultimele sale cărți, din care Dună a făcut o selecție justă și echilibrată.

Autor prolific – optsprezece volume de poezie (nouăsprezece, dacă socotim și Institutul de glasuri) și două de critică, pe lângă celebra Aer cu diamante, în care i-a avut alături pe Ion Stratan, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru și care a rămas până azi o carte legendară a 80-ismului românesc –, Coșovei rămâne și în Aerostate plângând (2010), al cărei titlu e dat de un poem scris în memoria lui Ioan Flora, sau în Aritmetica pleoapelor (2013) un poet la fel de fermecător, deși bântuit de spectrul unei Apocalipse iminente („așteptând sfârșitul lumii într-o stație de benzină”), al unui întuneric „descheiat la șliț”, de după stingerea ultimelor „lumini ale aeroportului”.

Bucurându-se de un context socioliterar favorabil, dar având și inteligența și îndrăzneala unui postavangardist foarte mobil, înzestrat cu umor și cu o convingere veridică în poezie, prin care îl trage pe cititor în fiecare text pe care îl scrie, Coșovei a funcționat la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 ca un ferment al grupării conturate în jurul Cenaclului de Luni. Scriind cu o poftă nebună, așa pare astăzi tânărul T.T. Coșovei: un poet dezinhibat, trecut pe la școala lui Voronca, dar și un bun cunoscător al poeziei americane (cred că putem credita această afirmație nu doar prin prisma lucrării sale de licență, despre Generația Beat, ci și pornind de la torențialitatea versurilor sale și de la un anumit tip de construcție a imaginii poetice), primul dintre 80-iști care debutează (cu faimoasa Ninsoare electrică, din 1979) fiind primit imediat ca o mare promisiune a poeziei tinere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe