Multiculturalitate

Maria Bilaşevschi Publicat la: 29-07-2015

Dacă termenul minoritate a fost abordat și definit într-o diversitate de moduri, reprezentarea vizuală a identităților ce formează o „identitate” s-a făcut rareori într-un context programat, coordonat și compact. Tabăra de Creație de la Ciric, inclusă în proiectul „Istoria minorităților”, precum și expoziția de la Galeria „Th. Pallady” din luna iulie 2015 și-au propus tratarea grupurilor etnice sub forma unor descrieri, ca pe entități care nu doar că există într-un context prestabilit, ci sunt identități care dăinuie în timp și în spațiu.

Inspirat de povestea artistului Digi Dekel și a întoarcerii acestuia în orașul natal, Felix Aftene rememorează prin formă și culoare traseul omului și al artistului israelian. În lucrarea Pelerin, artistul creionează o hartă discretă a simbolurilor ce i-au însoțit copilăria lui Digi Dekel, într-un timp ce pare încremenit într-un realism magic. Atlas, în schimb, ilustrează devenirea. Lumea subiectului se suprapune cu cea a lumii artistului, kibbutzul devine o insulă pătrunsă de istorie personală, apelul la memorie întărește puntea afectivă, iar cromatica în care domină subtil albastrul diafan fundamentează traseul spiritual.

Marinela Botez își alege personajele din realitate. Ea nu le alterează fizionomia, nu propune o versiune idealizată a etniei, ci accentuează o stare. Portretele celor doi reprezentanți ai etniei rrome nu surprind viața și libertatea asociate acestui tip de reprezentare, ci tristețea, timiditatea, resemnarea, apăsarea, dislocarea și inadaptarea nu atât la nivelul societății, cât la cel al luptei care se duce între renegare și acceptare.

Manuell Mănăstireanu ilustrează drama uitării. Mute în fața privitorului, personajele sale nu-și înfrânează mâhnirea în Nu a mai trecut nimeni pe aici. Peisajul compus dintr-un lan difuz și un bordei netencuit întăresc senzația de abandon. Compasiunea artistului se transferă asupra retinei privitorului, barierele etnice se dizolvă, iar ceea ce dăinuie după compactarea privirii într-un sentiment este imposibilitatea de a depăși neputința.

Claudiu Ciobanu abordează portretul ca pe un proces introspectiv. Văzute împreună, portretele artistului sunt oglinda ritmului interior al personajelor. O lipoveancă în costum tradițional nu devine exponenta identității etnice și culturale, ci un avatar al evoluției.

Continuând pe aceeași linie, cu rădăcini ancestrale atât în istoria umanității, cât și a artelor, lucrarea Neamuri a lui Adrian Crîșmaru subliniază apartenența fiecărui fragment la un tot, imposibilitatea construirii unui întreg fără alipirea frânturilor, trimițând simbolic atât la multiculturalitate, cât, mai ales, la devenire.

În singurătatea și liniștea unui crâmpei, Constantin Tofan vede mișcându-se culoarea, lumina și aerul. Greutatea arhitecturilor este estompată în apariții limpezi, în care jocul degradeurilor tonale alungă ispita fanteziei, construind atmosfera ca stare aparent liniștită, pasivă. Lucrările sale sunt un „portret” al peisajului, fiecare fiind înzestrată cu o personalitate aparte.

În cele două pânze ale sale, Cristian Diaconescu apropie personajele de propriul vocabular, astfel încât lucrările sale sunt ușor de recunoscut. Portretul unui personaj fără vârstă, cu ochi expresivi ce te absorb în gândurile sale, te invită să privești în spatele suprafeței plate, pentru a-l citi.

Pentru Andreea Dascălu, mijloacele de expresie plastică sunt suple, mereu adecvate intențiilor. De un ascetism riguros, personajul din Armeancă orfană este amplasat într-un ansamblu sideral, în care cromatica este cea care dictează starea. Nu numai figura umană este studiată de artistă, ci locul omului în propriul său spațiu. Un fotoliu încărcat de motive decorative poartă urmele și forma individualității persoanei care îl deține.

Rodica Crîșmaru doar insinuează „minoritatea”. Fie că este vorba despre o lebădă neagră sau un portret în „contre-jour”, identitatea este doar intuită. Din pânzele artistei emerg o tandrețe lipsită de efuziuni, un joc între lumină și umbră în care fiecare mică pată de culoare este susținută de o precizie calculată, iar contrastul de culoare dă un sentiment de energie molcomă, o pulsație rezervată.

Pentru Ioan Pricop, performance-ul nu este doar un pretext pentru pictură, ci declanșatorul. Acțiunile nu au loc separat, găsindu-și un loc pe pânză în frame-uri numărate. Artistul își face un scop din căutările în sfera autoreferențialității, din sancționarea simulacrelor care se substituie realității. El își caută aproape epopeic propria identitate, încurajând privitorul să fie conștient că ceea ce privește este de fapt un „artefact”.

Alexandru Stoica realizează un dialog satiric sub forma unei benzi desenate. Personajele, o creatură bicefală și un gândac diform, sunt antropomorfizate pentru a dezgoli lipsa unei comunicări autentice, iar distorsionarea chipului corespunde gradului de izolare sau ignorare a fiecărui personaj în parte.

Întregul demers artistic reprezintă o narațiune inedită despre „minorități”, creionarea unui univers al realului încărcat de semnificații ce ne propune expresii tensionate cu energiile adânci ale vieții autentice, portrete transfigurate ale simțămintelor și gândului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe