Cronica unei „tinereți revoluționare”

Constantin Ilaş Publicat la: 29-07-2015

A apărut de curând biografia unui tânăr pe ale cărui instincte s-au construit viața și istoria unei jumătăți de umanitate timp de mai bine de jumătate de secol. Este vorba despre Tânărul Stalin, scrisă de Simon Sebag Montefiore și tradusă de Justina Bandol (Editura Polirom, 2015). Biografia alcătuită de autor aduce în atenție perioada de la nașterea lui Iosif Djugașvili până la ieșirea acestuia din umbra konspirației în plină lumină a puterii, drept Stalin.

Montefiore s-a sprijinit pe arhivele georgiene și rusești ale Ohranei, temuta poliție politică secretă a Imperiului Rus, pe memoriile publicate, dar și pe cele nepublicate, care sunt aduse în atenție pentru prima dată abia în cartea lui, ale celor care au fost în preajma lui Stalin, pentru că prea puțini puteau fi numiți apropiați ai săi, sau ale celor care l-au întâlnit la un moment dat în tinerețea lui. Montefiore menționează chiar faptul că a fost contactat de un deținător al unor astfel de memorii nepublicate în urma apariției sale la o televiziune din Georgia.

Prima noastră afirmație poate să pară într-adevăr șocantă: cum se poate ca viața unei jumătăți de umanitate să depindă de un singur om și de instinctele acestuia formate la tinerețe? Stalin n-a manifestat cine știe ce creativitate politică. El a fost beneficiarul pragmatic al felului în care a fost alcătuită lumea bolșevic-sovietică pe baza răsucirii creative a ideologiei marxiste de către Lenin. Credința acestuia din urmă, inspirată de Cernîșevski și Neceaev, cum că revoluția marxistă nu poate fi înfăptuită decât de o avangardă redusă ca număr de revoluționari de profesie, a căror întreagă viață este dedicată 24 de ore din 24 doar revoluției, adică puterii, și organizată conspirativ ca un ordin militar-religios, s-a tradus mai târziu în ceea ce avea să fie numit „centralism democratic” și „dictatură a proletariatului”. Pe acestea din urmă Stalin le-a exploatat fără nici un scrupul.

În acest sens, biografia tânărului Stalin poate fi în întregime lecturată și ca argument împotriva ideii că bolșevismul și stalinismul au fost mijloace de accelerare a națiunilor întârziate pe calea modernizării. Dacă această idee este relativ probabilă în ceea ce privește civilizația și civilizarea, în același timp, este profund eronată în ceea ce privește modernitatea politică. Căci modernitate politică nu înseamnă altceva decât comportament predictibil și transparent al oamenilor politici, cei care iau decizii în numele tuturor și pentru toți. Iar comportamentul predictibil este determinat de supunerea față de regulile ale căror autori suntem noi toți, așadar corpul națiunii. Or, cred că este suficient să amintim că „decretul care a înființat CEKA nu a fost făcut public decât după mai bine de zece ani (Pravda, 18 decembrie 1927)”, ne spune Paul Johnson în O istorie a lumii moderne. Și nimic nu pare să-l fi pregătit mai eficient pentru o astfel de putere politică decât tinerețea lui Stalin, care nu este altceva decât un șir nesfârșit de nereguli și conspirativitate.

În tinerețea sa georgiană, Stalin a învățat din proprie experiență și înainte de a-l fi citit pe Machiavelli că frica și teroarea sunt mijloace politice mai eficiente decât iubirea și consensul în obținerea autorității și supunerii. Și că acestea erau cu atât mai necesare cu cât erau și singurul mijloc de a se menține la puterea acelei mici secte, elitistă și militantă, de revoluționari de profesie, care, inevitabil, a provocat ostilitatea populației.

Pentru stimularea curiozității, dar și pentru a exemplifica instinctele dobândite de Stalin în tinerețe, voi rezuma schematic doar perioada Baku. În acest oraș petrolier unde aveau afaceri cu petrol familiile Nobel și Rothschild, „Stalin e devenit practic «nașul» unei mici, dar relativ eficiente organizații menite să strângă bani pentru cauză, care semăna cu un soi de familie mafiotă, ocupându-se cu șantajul, falsificarea de bani, extorcarea, jefuirea de bănci, pirateria și colectarea de taxe de protecție – și, în plus, cu agitația politică și jurnalismul” (p. 181). Stalin a folosit greva muncitorilor pe post de mijloc de presiune pentru a obține bani pentru partid de la familia Rothschild (p. 182). Tipărea chiar fluturași pe care scria: „Comitetul bolșevic propune ca firma dumneavoastră să plătească ___ ruble”. Nimeni nu refuza să achite (p. 183).

Nu par asemănătoare aceste practici cu mai puțin violentele, ce-i drept, acțiuni ale politicienilor români de a strânge bani pentru partid?!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe