Umbre în deşert

Angelo Mitchievici Publicat la: 29-07-2015

În ultimul său film, Timbuktu, Abderrahmane Sissako își alege un colț tihnit de lume musulmană, un sat din Mali, care este luat prizonier de un grup înarmat de rebeli care proclamă jihadul, versiunea deformat-violentă a legilor după care se conduce comunitatea. În filmul lui Sissako, jihadiștii nu constituie ipostaza răului absolut. Ei provin din triburi diferite, unii sunt arabi, alții tuaregi sau proveniți din triburi îndepărtate, neștiind o boabă de arabă, vorbind în dialect, astfel că, ironic, în anumite cazuri, o engleză rudimentară asigură comunicarea. Șeful lor, Abdelkerim, fumează pe ascuns, deși jihadiștii introduc Sharia și pedepse pentru cei care fumează, cântă ori joacă fotbal sau își poartă pantalonii nesuflecați etc.

Un fost cântăreț de rap cuprins de trac la filmări are dificultăți în a transmite un mesaj radical. Este poate una dintre cele mai nuanțate scene ale filmului, printr-un efect teatral pe care emoția îl ruinează, redându-i personajului dimensiunea unei umanități desfăcute de idiosincrazii ideologice și fanatism juvenil. Altfel, situațiile absurde glisează în comic, pentru ca, la rândul său, comicul să alunece spre tragic. Iubirea fără angajament marital este pedepsită prin lapidare, așa cum i se întâmplă unui cuplu, o femeie primește 40 de bice pentru că a cântat, un bărbat se alege doar cu 20 pentru că a jucat fotbal, iar o altă femeie este pe punctul de a fi arestată pentru că nu poartă mănuși. Arbitrariul acestor reguli evidențiază în ce măsură Coranul este citit într-o cheie deformatoare, pervertindu-i spiritul și instaurând intoleranța acolo unde acesta indica buna înțelegere, mila și blândețea.

Sissako proiectează acest absurd apelând la două citate culturale, unul ancorat în istoria cinematografiei, celălalt în cea a romanului. Primul trimite la Blow-up al lui Antonioni, cu o scenă în care tinerii din sat joacă fotbal cu o minge invizibilă, mimând pasele, eschivele, driblingurile și, mai mult decât orice, plăcerea și tensiunea jocului, pe care îl supraveghează doi soldați pe motocicletă. Acest contrapunct ironic și ușor teatral e ceea ce aduce Sissako în poveste, obiectul abstract din pictura suprarealistă, o formă de estetizantă punere în abis.

Cel de-al doilea citat-aluzie are legătură cu unul dintre personajele emblematice ale filmului, Kidane, care trăiește între dunele din preajma satului alături de soția sa, Satima, fiica sa, Toya, și un băiat adoptat. Într-un conflict complet stupid, uciderea unei vaci de către pescarul Amadou, diferendul este rezolvat prin uciderea pescarului cu un revolver care se descarcă accidental. Episodul trimite la Străinul lui Camus și la uciderea arabului de către Meursault, o crimă care nu-l implică volitiv pe cel care o comite, așa cum descărcarea accidentală a revolverului îl predă pe Kidane unei situații care nu poate avea de-a face decât cu destinul, mektoub. Imaginea fiicei este ceea ce rămâne pe fundalul unei existențe, iar emoția despărțirii, spre deosebire de romanul camusian, se transmite judecătorilor lui Kidane. Conform cu Sharia, el trebuie să plătească prețul sângelui, 40 de vaci (pe care nu le are) sau cu viața. Scena crimei este aproape coregrafică, duelul se transformă într-un dans, iar întregul într-un tablou. Unul dintre liderii rebelilor dansează în fața nebunei satului cu mișcări desfăcute în evantaiuri de zbor. Cele două episoade corespund prin această coregrafie subtilă căreia peisajul cu zaimful nisipurilor răscolite de vânt și peisajele deșertice strălucind de iluzii morganatice îi conferă o notă deopotrivă melancolică și magică. Nota de absurd este supralicitată prin acest contrapunct stilistic, ce subliniază frumusețea inenarabilă a locului. Kidane refuză violența, iar blândețea sa se răsfrânge în fiecare gest: de la mângâierea corzilor de chitară la cea a părului Toyei, de la finețea încheieturilor, a degetelor la privirea care se adâncește infinit în privirea celuilalt, de la vocea cu inflexiuni catifelate la felul în care merge, alunecând parcă, asemeni unei umbre a deșertului, care creează o noblețe tragică a personajului, un efect de siluetă. Infuzia de existențialism, dublată de această relativizare ironică a legiferării arbitrariului și violenței relevă un fel de „privire îndepărtată” (regard éloigné), cum o numea Claude Lévi-Strauss, având ca expresie o stilizare accentuată a gesticulației. Riscul acestei estetizări este de a pierde din vedere orice contact cu istoria, pentru a privilegia story-ul sau, mai precis, fabula.

Meritul lui Sissako este că nu cedează tipizatelor comportamentale și maniheismului facil, fără ca prin aceasta să cauționeze violența. Imamul și mai ales femeile, dintre care se distinge o vrăjitoare locală, purtându-și trena în praf cu demnitatea unei regine detronate, opun un fel de rezistență non-violentă, construiesc o revoltă ce măsoară hybrisul luptătorilor islamici cu respirația caldă a vieții care are oroare de vid – cu alte cuvinte, de absurd.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe