Scrisoarea I. Conacul Rosetteștilor de la Răducăneni

Roxana Patraș Publicat la: 29-07-2015

Dragă Ligia,

Încă din momentul sosirii noastre acolo, am înțeles că peisajul și atmosfera locului nu-ți vor rămâne indiferente. Din păcate, am păstrat o amintire lacunară a zilei cu pricina. Nu știu cum se face, dar nu am reținut furnicăturile vocilor, culorilor și ideilor, ci doar fâșâitul unei tăceri și sentimentul co-prezenței tale în peisaj. Dacă n-ai fi evocat mersul fragil al micului Toma pe spirala aleilor năpădite de boz, mi-ar fi venit extrem de greu să precizez chiar și anul. Dar acum, de când a ars și a fost irevocabil abandonat mușcăturilor vremii (vezi bine că nici măcar pe biata mea memorie nu mă mai pot bizui!), mi-am dat seama că numai cadrele pe care le-ai luat cu tine la Cluj au păstrat, oarecum întreagă, imaginea vechiului conac din marginea Răducănenilor. Vestea incendiului provocat de o mână ignorantă sau criminală a ajuns la mine abia luna trecută, tocmai când citeam, în Amintirile lui Radu Rosetti, despre bunicul său, hatmanul, ce ținea curte mare și îmbelșugată undeva prin preajmă, la Bohotin.

Trebuie să-ți spun, iar tu ai dreptate să râzi de modul meu de a transforma istoria într-un policier romanțios, că memoriile semnate de talentatul descendent al familiei Rosetteștilor au fost reeditate chiar în același an când, după cum mi-ai confirmat, ai trecut pe la Răducăneni. În lipsa mărturiilor cărții, te vei fi întrebat, ca și mine, ce povești zăceau pe întuneric, dincolo de ușile ferecate și în spatele zăbrelelor ruginite. Încercând să umplu tăcerea – cu platitudini, cum altfel? –, cred că ți-am livrat istoria relativ recentă a locului: noblețea degenerată, atmosfera, prezumtivul lux și apoi transformarea clădirii într-un ospiciu se legau, desigur, într-o logică a tropilor decadenței. Temându-se de ciocoi ca de vârcolaci, se pare că micuții pionieri socialiști evitau parcul îngrădit al nebunilor și preferau joaca sau cafteala la loc deschis.

După cum dovedesc niște fotografii din Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, puse la dispoziția publicului datorită inimoșilor membri ai Asociației Arché (caută pe site-ul monumenteuitate.org), cineva s-a învrednicit să facă planurile ospiciului în 1963. Nu știu cât m-am priceput să interpretez schița, dar casa părea să aibă două nivele: la parter, în stânga turnului, existau cinci încăperi grupate, iar în dreapta, într-un fel de extensie, altele cinci aliniate, dând toate într-un hol; la etaj am numărat trei camere în stânga și patru în dreapta. Am întârziat cu atenția pe alte două poze, având clădirea în fundal; dacă n-ai fi știut că sunt de la Răducăneni, pe vremea comuniștilor, ai fi jurat că sunt ilustrațiile romanului Muntele vrăjit. Mai multe personaje, probabil rezidenții mai noi ai conacului, contemplă lumea de pe terasă. Ai zice că-s un grup de vilegiaturiști relaxați.

Într-adevăr, din ce spune Radu Rosetti, traiul pe aceste meleaguri se desfășura ca o neîntreruptă vacanță. Epicureica Efrosina Manu, bunica memorialistului, își construise la moșia de la țară o pleasure mansion, ca să se pună la adăpost de urâțenia lumii. Cum fugise de fața smolită și urâcioasă a primului ei soț (un boier muntean numit Golescu), spre a-l lua de bărbat pe chipeșul moldovean Răducanu Rosetti, așa fugea și de negreața țigăncilor ce-o slujeau, înconjurându-se în schimb cu fete frumoase. Apoi, pe vremea postului, când preotul venea cu ciubote unse cu untură de pește și mirosind a usturoi, ea își proteja „odoratul ipersensibil” arzând esență de aloe. Pentru că reședința din Iași era deja numită admirativ Château aux fleurs, Frosinița nu se lăsa mai prejos cu Bohotinul, unde își rânduise o grădină după model francez. Odată cu evoluția gustului, aceasta se va converti într-o enormă grădină englezească, având și seră cu flori exotice, și oranjerie. Nu numai plăcerile palatale, vizuale sau tactile erau cultivate de această maestră a rodozaharului; familia ținea un taraf numeros, extrem de apreciat în toată Moldova, de care nu s-au putut dispensa nici măcar pe vremea zaverei, când au plecat în exil la Cernăuți.

Sperând că voi reface scenariul zilei petrecute împreună la Răducăneni, am revenit la zidurile roase de ploi și invadate de albastrul necruțător al cerului. Acum nu mai e întuneric înăuntru, se vede cu ochiul liber. Structura de lemn și acoperișul au ars; prin podele au năpădit buruieni noduroase.

Dragă Ligia, în încheiere, află așadar crudul adevăr: această casă nu a aparținut chefliilor în anterie, ci unui urmaș de-al lor, burlac neînduplecat și gospodar chibzuit. Cele două embleme rămase arată că Lascăr Rosetti se reprezenta, la momentul ridicării noului conac, ca un campion al moderației. Nu renunțase nici la vechiul Sereno aut nubilo sospes, dar își inventase și un blazon rural, înfățișând un mănunchi de unelte agricole (o coasă, o furcă, o greblă și o seceră), strânse într-o deviză greu de descifrat. Și chiar dacă acest burlac îmi strică acum socoteala, mie tot mi se pare că acolo – dar numai acolo! – s-ar putea imagina tihnita, îmbelșugata, patriarhala curte de la Bohotin.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe