Democrația deformată

Lucian Dîrdală Publicat la: 29-07-2015

Acest text a căpătat forma finală la scurt timp după încheierea reuniunii la vârf a Zonei Euro din 12-13 iulie, la Bruxelles. În momentul în care va ajunge în atenția cititorilor acestei pagini, ei vor ști deja care a fost deznodământul uneia dintre cele mai tensionate întâlniri din istoria Uniunii Europene. S-ar putea ca Grecia să fie deja în afara zonei euro, după cum s-ar putea ca, în sfârșit, guvernul elen și creditorii să fi obținut un text care să ducă la mai multă stabilitate și, totodată, să ofere Greciei o șansă. Sau, cine știe, ne-am putea afla tot într-o stare de incertitudine. Oricare ar fi situația, cititorii vor avea păreri diferite despre merite sau vinovății.

Există însă o chestiune care poate fi abordată și fără a ști deznodământul dramei. Pentru autorul acestor rânduri, Syriza și premierul Alexis Tsipras au greșit față de propriul electorat și față de poporul grec. Politologii nu pot spune niciodată cu certitudine care au fost intențiile actorilor politici studiați – observăm comportamente, nu intenții –, astfel că prefer să nu utilizez cuvântul vină. Dar ceva există și are foarte mult de-a face cu democrația. În fine, Grecia ne oferă doar pretextul și cadrul pentru această discuție – ea este valabilă, cred, și pentru alte spații politice.

Așadar, în recenta campanie pentru alegerile legislative și, ulterior, din postura de principal partid de guvernământ, exponenții Syriza i-au lăsat pe greci să creadă că opțiunea lor împotriva austerității – majoritară, tranșant exprimată – va fi pusă în aplicare. Aceasta, i-a asigurat premierul Tsipras, este logica democrației. De-a lungul acestei perioade, inclusiv în campania pentru recentul referendum, domnul Tsipras a construit o întreagă (pseudo)teorie democratică, axată pe ideea că majoritatea conferă putere, că voința poporului va triumfa.

Desigur, în chestiunile aflate în competența exclusivă a demos-ului național, enunțul este corect, cu observația că, adesea, există limite constituționale ce limitează dominația majorității. Întrebarea este dacă generarea unui anumit deznodământ într-o situație precum cea din negocierile cu creditorii implică doar demos-ul național.

La limită, da, s-ar putea spune. Fiind un stat suveran, Grecia poate ieși din zona euro, poate refuza să-și plătească datoriile, poate face aproape orice. Desigur, asumându-și consecințele. Poate că, într-o campanie electorală mai calmă, cetățenii ar fi fost mai interesați să dezbată aceste consecințe.

Însă, după cum se știe, domnul Tsipras a promis încetarea austerității cu menținerea monedei unice. Așadar cu menținerea constrângerilor pe care orice sistem – inclusiv subsistemul regional numit „zona euro” – le exercită asupra actorilor ce fac parte din el. Vocea majorității interne, oricât de convingătoare și respectabilă ar fi, nu poate asigura obținerea unui anumit rezultat în negocierile internaționale. Liderii Syriza au stabilit această conexiune în alegerile legislative și și-au revalidat-o cu ocazia referendumului.

Distincția este importantă. Ca antreprenor politic aflat în campanie pentru dobândirea puterii, Syriza n-ar fi trebuit să formuleze enunțuri înșelătoare, dar nu e de datoria partidelor să-și dezvăluie singure punctele slabe – ele o fac doar dacă sunt presate. În rest, de asta se ocupă adversarii. Dar în campania pentru referendum exista datoria guvernului față de toți membrii societății, indiferent de opiniile și afinitățile lor. Afirmând că votul negativ (respingerea propunerilor creditorilor) va întări poziția guvernului la negocieri, liderii Syriza au dat dovadă de o imensă incompetență.

Această acuzație ar putea viza fie speranțele nefondate de divizare a grupului celorlalte țări (am văzut în noaptea de 12-13 iulie că ruptura nu a fost atât de gravă încât să ducă la o ofertă mai bună pentru Grecia), fie o prea mare încredere în potențialul de șantaj al Greciei față de partenerii săi, în ecuația jocurilor în care este specializat fostul ministru de finanțe, domnul Varoufakis.

S-au formulat și acuzații mai grave decât cea de incompetență – de exemplu, ideea că Syriza ar fi dorit scoaterea Greciei din zona euro în ciuda preferințelor clare ale electoratului, pentru a aplica un program anticapitalist. Acest enunț nu este nici foarte credibil, nici important pentru scopurile textului de față. Aici n-am dorit decât să sugerez că abaterile de la bunele practici democratice pot fi, în final, costisitoare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe