„Părinții evazionişti”

Mioara Anton Publicat la: 29-07-2015

La numai o săptămână de la emiterea decretului antiavort (octombrie 1966), presa centrală anunța modificări legislative referitoare la condițiile de obținere a divorțului. Pe lângă îngreunarea procedurilor, erau introduse taxe prohibitive, care variau între 3 000 și 6 000 de lei, stabilite în funcție de veniturile lunare ale reclamanților. Din 1966, divorțul a devenit posibil numai în cazuri excepționale (sănătate mentală precară sau emigrare), ceea ce a dus în timp la apariția cazurilor de bigamie, concubinaj și la creșterea numărului de copii nelegitimi.

Regimul a pătruns în universul intim al cetățenilor și a condamnat prin campanii publice divorțul și abandonul familial. Scînteia a criticat, prin ample anchete sociale și articole ilustrative, practica desfacerii căsătoriilor prin simpla mențiune a „lipsei de afecțiune”. Titluri precum „Apărați-vă familia! Divorțul nu e numai ultima filă a unui dosar, ci prima filă a altora”, „Pater familias. Sensuri și nonsensuri” sau „Părinți, răspundeți în fața vieții și societății de copiii voștri!” includeau abandonul familial în seria actelor antisociale cu consecințe extrem de grave pentru starea societății și a tinerei generații. Iritat de numărul mare de divorțuri, Nicolae Ceaușescu a criticat într-o ședință a Secretariatului CC ușurința cu care activiștii de partid își părăseau soțiile pentru a-și urma calea inimii.

În discuția publică erau aduși cei care refuzau să-și plătească pensiile alimentare, își neglijau îndatoririle părintești sau își terorizau familiile. Ei intrau în categoria „părinților evazioniști”, care trebuiau obligați să-și achite contribuțiile, forțați să se reîntoarcă în familie și să aibă o conduită corespunzătoare. Pentru a-i descoperi mai ușor pe evazioniști, Ministerul de Interne venea în 1968 cu un set de măsuri ce restricționa migrația populației dintr-o localitate în alta și impunea menționarea în buletinul de identitate a obligativității plății pensiei alimentare în cazul abandonării familiei.

La începutul anilor ’70, societatea a început să resimtă presiunea și constrângerile pe care regimul le exercita asupra vieții private. În iunie 1972, Secția Scrisori și Audiențe a CC al PCR semnala că „în cuprinsul scrisorilor, cetățenii au relatat că, datorită actualei reglementări a divorțului, se găsesc în situații foarte grele, întrucât, neputând să continue conviețuirea în cadrul căsătoriei și nici să divorțeze ca urmare a procedurii complicate a desfacerii căsătoriei, a taxei mari de timbru, care le depășesc posibilitățile de plată, sunt siliți să accepte starea de concubinaj cu o serie de probleme și consecințe, printre care și situația copiilor rezultați din «căsătoria nelegitimă»”.

Într-o situație dificilă s-a aflat și Valter Roman, care, în 1972, s-a văzut nevoit să-și reclame ginerele, Nicolae Dinică, actor la Teatrul „Tănase”, care-și părăsise soția însărcinată fără ca să fie sancționat de instanțele partidului pentru „gravitatea faptelor sale”. Reîntoarcerea în sânul familiei se soldase cu un nou abandon, ceea ce l-a determinat pe Valter Roman să ceară ajutorul partidului pentru ca ginerele său să simtă „puterea adevărului comunist”: „Cred că ar fi necesar și, totodată, în conformitate cu statutul partidului punerea în discuția organizației de bază a teatrului a acestui membru de partid, care joacă teatru în viață și duce viață într-un teatru unde corupția și descompunerea morală a ajuns, se vede, la un asemenea grad încât nu mai consideră necesară nici măcar reprobarea unor asemenea acte care vin în totală contradicție cu morala comunistă”.

Emanciparea prin modernizare și accesul la educație nu presupunea abandonarea valorilor familiale, așa cum erau tentați să creadă „părinții evazioniști”. Pentru Ceaușescu, răspunderea față de societate însemna în primul rând întemeierea unei familii și procrearea. La deschiderea anului universitar din octombrie 1972, acesta declara că partidul nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmpla în familie, dar mai ales la obiceiul tinerilor de a se căsători și de a renunța la căsătorie: „Desigur, este viața lor personală, dar societatea întotdeauna s-a ocupat și trebuie să se ocupe de viața personală a oamenilor”. Regimul a fost preocupat să sporească vulnerabilitatea celor prinși în hățișul legislativ prin retrogradări, amenzi, concedieri, presiuni și amenințări administrative. Viața de familie devenise o problemă de stat, fiind înlăturată granița dintre sfera publică și cea privată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe