Stadioane şi putere

Dragoş Dascălu Publicat la: 29-07-2015

A găzdui Jocurile Olimpice este un exercițiu de imagine și de putere, iar stadionul olimpic este obiectul principal, iconic al exercițiului. Altfel spus, fiecare oraș gazdă trebuie să demonstreze că al lor e mai mare, mai frumos și a necesitat mai mult efort, imaginație și inovativitate decât al celuilalt.

Faptul că nu este un exercițiu profitabil (nici măcar pe termen foarte lung) este deja demonstrat. În Grecia, Olimpiada din 2004 a contribuit puternic la situația economică actuală, chiar dacă stadionul olimpic nu a fost construit de la zero, ci doar refăcut parțial. În cel mai fericit scenariu, stadionul ar trebui să se autosusțină în perioada posteveniment, iar acest lucru se realizează în general prin închirierea spațiului pentru evenimente non-sportive. Investiția inițială însă nu poate fi recuperată niciodată. Pasarea responsabilității gestionării stadionului olimpic din Londra unei firme private a fost considerat de Uniunea Europeană o formă de ajutor de stat. Practic, autoritățile britanice ofereau cele 750 de milioane de euro investite în stadion unei instituții private. Iar un stadion mai mare și mai scump nu înseamnă neapărat un stadion mai eficient ca icon. Stadionul din Beijing (2012), vestitul „Cuib de pasăre”, a costat de două ori mai puțin decât mult mai puțin recognoscibilul și memorabilul stadion din Londra.

Recent, guvernul japonez a renunțat la proiectul pentru Stadionul din Tokyo, destinat ediției din 2020 a Jocurilor Olimpice. Stadionul proiectat de celebrul birou al arhitectei Zaha Hadid (același birou care a gândit controversatul stadion de fotbal pentru Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar) ajunsese ca buget la fabuloasa sumă de 1,8 miliarde de euro. Imaginea stadionului se integrează complet și fără deviații în stilul deja consacrat al biroului Zaha Hadid: câteva linii lungi, fluide, de o parte și de alta a deschiderii din acoperiș, care curg înspre pământ, întâlnindu-se cu spațiul public, deschiderile din sticlă pe forme rotunjite, neregulate, un fel de pleoape pe care clădirea le deschide către piața din jur, totul îmbrăcat într-un material alb, sclipitor. Un obiect unitar, impecabil, mostră de design și mai puțin de gândire urbană. Adică un obiect mai aproape de o scrumieră supradimensionată decât de o clădire.

Astfel, faptul că stadioanele olimpice devin exponențial mai scumpe ar părea irațional. Iraționalitatea gestului e explicată tocmai de faptul că vorbim despre un exercițiu de putere mascat ca exercițiu arhitectural. Altfel spus, arhitectura în sine nu contează, ci doar faptul de a arăta lumii întregi că ești dispus să cheltui din buget mai mult decât alții, atât materiale, cât și efort. De aceea, orice discuție despre cât de potrivită este arhitectura acestor obiecte este lipsită de substanță. Până când deținătorii puterii nu vor renunța la pornirile megalomane, astfel de „monștri” vor continua să apară. Cât despre arhitecți, ei vor fi întotdeauna pregătiți să execute.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe