Meseria de cititor

Radu-Ilarion Munteanu Publicat la: 17-08-2015

Ina Simona Cîrlan, „Scrisori deschise din imprudență”, cuvânt introductiv de Călin Ciobotari, Editura Opera Magna, Iași, 2015

Pe Ina Simona Cîrlan am întâlnit-o cu vreo zece ani în urmă. Pe un website literar de amatori. Ce făceam eu acolo nu contează, decât în măsura în care mă interesa mai ales reacția la postările mele. Care era, în medie, foarte departe de standardul fostului și anticului cenaclu „Joc Secund” și avea să se dovedească depășită calitativ, oarecum firesc, și de reacția medie a regretatului „Cenaclu de la Muzeu”, Muzeul Literaturii. La altele n-am participat, decât mai puțin decât episodic. De ce insist cu evaluări care ar putea ofensa orice eventual cititor care va fi făcut parte din palmaresul respectivului website, în fond, tot un cenaclu adaptat la realitatea internautică? Pentru a fixa un reper. Ina Simona Cîrlan ieșea în evidență printre cei care comentau, deci citeau, precum macii din lanurile de grâu. De atunci am mai întâlnit un singur ochi de lector, calificat acesta din urmă, cu o acuitate mai accentuată. Fără a-i ofensa câtuși de puțin pe zecile de critici profesioniști pe care i-am urmărit în presa culturală în ultimii zeci de ani. Fără a-i ofensa câtuși de puțin pe cei care au scris despre ce am scris eu însumi.

De la o vreme, am început a-i citi blogul. Scrie jucăuș, tonic, binedispus, aplicat. Surprinde foarte multe fracturi ale cotidianului, stăpânește mai toate laturile comicului: de limbaj, de situație etc. Posedă un simț acut al diagnosticului social. Sunt premise pentru un bun satiric. Ce am a-i reproșa, cu nu mai mult de juma’ de gură (căci știu că timpul îi este cea mai problematică resursă), e că nu se ia în serios și, pe cale de consecință, progresul unui talent real e mai greu sesizabil în acești ani. Evident, scria dinainte de a-i remarca eu acuitatea lecturii.

Cartea căreia încerc să-i extind cât de cât aria cititorilor poartă ca titlu numele unuia dintre serialele blogului său: Scrisori deschise din imprudență (Editura Opera Magna, Iași, 2015, girată de Călin Ciobotari, care semnează atât cuvântul introductiv, cât și textul de pe ultima copertă). Textele au deci o anume sedimentare, dovedesc, alături de calitățile mai sus identificate, o experiență a scrisului și a contactului cu cititorii. De altfel, acel website literar pe care o întâlnisem constituia prin sine însuși un public definit și mai numeros decât destule cenacluri în direct. Al doilea capitol dovedește lipsa benefică de complexe, etalând un titlu perifrastic, cu humor exploziv: „Viața ca o ceapă”.

Sintagma, mai mult sau mai puțin uzată, românul e născut poet are cel puțin un pandant la fel de viguros. Românul e născut și satiric, în egală măsură producător și consumator de umor sub toate formele cunoscute, de la banc la astfel de texte. E greu de presupus că viața curentă a românilor din epoca literaturii romantice nu avea doza ei de elemente valorificabile de scriitori din stirpea căreia autoarea îi aparține. Subgenul s-a născut cumva direct cu liderul incontestabil. Predecesorii lui Caragiale sunt, prin comparație, greu de citat și ponderea lor în istoria literaturii române e ca și neglijabilă. Reversul medaliei e că nenea Iancu a tras o brazdă largă și adâncă, a creat un model. Nu miră deloc faptul că a fost urmat, mai ales în perioada interbelică, de un pluton de epigoni, în sensul cel mai pozitiv al termenului. Îi cităm pe doi dintre cei mai răsăriți și oarecum specializați: Damian Stănoiu pentru mediul monahal și maiorul Gh. Brăescu pentru cel militar. Sigur că acest mediu a fost fertil pentru observația satirică, de la antecesorul Babalbașa la colonelul postbelic Nicolae Tăutu. Dacă n-ar fi existat Caragiale, cei doi scriitori interbelici ar fi fost corifeii subgenului. Dar dacă, prin absurd, Caragiale n-ar fi existat, e îndoielnic faptul că ei înșiși ar fi apărut, în ciuda mediului fertil. Să nu-l omitem, pentru perioada interbelică, nici pe rafinatul, dar mai puțin vigurosul Păstorel. Nu cu epigrame, ci cu schițele de gen, totuși inegale.

Ar fi contraproductiv să cităm scriitori din ultima jumătate de veac, pentru că i-am face un deserviciu autoarei. Rostul microexcursului istoric nu e de a contextualiza, iar volumul Inei Simona Cîrlan merită comentat în sine. Dar girantul volumului îi face el însuși, dintr-o inteligibilă bunăvoință, un deserviciu neintenționat, unul subtil: „Apropiindu-se de Caragiale, autoarea declanșează o amplă și subtilă satiră națională…” Fraza e valabilă, exactă și cu acoperire în text. Dar partea ei introductivă, deși adevărată în sine, aruncă asupra restului analizei un nedrept abur encomiastic, prin omiterea proporțiilor.

Totuși, acest volum nu e primul publicat de autoare. E al doilea. Primul este Gondola de Constanța, scris în colaborare cu scriitorul constănțean Dan Norea. Subtitlul Cu inboxul la vedere dezvăluie cumva formula cărții, un dialog epistolar pe e-mail între coautori. Faptul de a fi prefațată de Cornel Udrea e simptomatic. Consacratul umorist e, în lectura semnatarului acestei recenzii, cel mai apropiat gen proxim pentru scrisul moldovencei stabilită lângă Veneția. Și tot simptomatic, asta ca relevanță literară, conversația orală a autoarei e lipsită de orice umbră de „acșent moldovinesc”, dar și veneto-lombard. Ba chiar italiana ei, ascultată pe Youtube la o lansare locală, e curată, fără regionalisme, ceea ce denotă un simț al limbii de acuratețe rezonantă atât cu acuitatea dovedită ca cititor, cât și cu giumbușlucurile de limbaj mânuite cu naturalețe și chiar cu conștiința propriei identități. La acest, de fapt, autentic debut tipărit, socotit ca atare de semnatar, nu doar pentru că își asumă propriile texte ca autor unic, ci chiar ca spor de densitate textuală și efect exploziv, Ina Simona Cîrlan e un autor constituit.

Tocmai valențele etalate cu naturalețe, cu dezinvoltură și chiar cu o umbră decentă de insolență, care nu-i șade rău, obligă comentatorul să se aștepte la un efort ulterior al autoarei de a-și cunoaște și a-și atinge în timp limitele reale. Căci subgenul practicat e riscant. Fiind unul de succes,  când nu oferă texte banale – iar acest volum de sinteză nu e deloc banal –, subgenul tentează la autolimitare, la omiterea unei mize literare majore. Pe care, în lipsa unui efort sisific, nu vom ști nici noi, cititorii, ceea ce nu (prea) contează, dar mai ales nu va ști nici ea dacă poate numai atât sau poate mai mult.

A exemplifica cele de mai sus cu text ar frustra cititorul de surpriza pe care efectele ludice o vor provoca irepresibil. Detașarea calmă, termen fericit cu care girantul literar caracterizează textul autoarei, e emblematică. Diagnosticul este exact. Oare? Nu chiar. Cel puțin nu 100%. Dintre idiotismele satirizate, cel mai acut amendat îmi pare barbarul jargon internautic. Iată singurul fragment pe care consider că nu doar merită, ci e obligatoriu de citat:

17 iul

Am aflat o veste groaznik!!! Snt distrusaaaaaaaaaaaa! Am descoperit k ingershul meu m tradeaza k skrba aia de skorpiutza92… nu pot s kred k snt din nou distyrusa att de tare. I-am scris kteva versuri sa vada ce-a pierdut.

„Adio ingersah iubit

Te las aqm cu bn

s-a stins iubirea dintre noi

Shi dorul meu de tn

Vei plange k ai faqt un rau…

…Shi sufar pt tn!”

Va urasc pe totzi!!!

Dincolo de ridiculizarea modului de scriere pe internet a unui segment important al generației nominal școlare, fragmentul denunță o întreagă mentalitate. Și o face artefactic. Căci, evitând agramatisme de gen neam du-s, punând cratimele la locul lor, ironia se acutizează. Detașare? Da. Calmă? Poate. Mie-mi pare reflexul unui clocot interior, al unei vorbitoare de română și de italiană fără accent.

În autoarea debutantă în formula tipărită (ambele cărți se vând simultan și în versiuni digitale, pe canale specifice) se ascunde o scriitoare. 96,86% e problema ei s-o scoată la lumină. Nu mâine. La vremea cuvenită. Dar restul până la 100% e și problema cititorilor. Pe care aceștia o pot rezolva exercitându-și pretențios, pe măsura promisiunilor, meseria de cititori.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral