Voia bună postmodernistă: Adrian Buzdugan, Comisarul Corcodușă sau Treisprezece gloanțe și de restul… morcovi

Mircea Gheorghe Publicat la: 24-08-2015

Adrian Buzdugan, „Comisarul Corcodușă”, postfață de A.G. Secară, ilustrații de Viorel Pîrligras, Editura Adenium, Iași, 2014

Sub acest titlu, sugerând o carte pentru copii, Adrian Buzdugan propune, ludic, dar arogant, o carte care „nu‑i poate delecta nicicum pe cei care fac paradă cu lecturile lor, pe snobi și pe cei care au citit sub o roabă de cărți”.

Nu e foarte logică lista categoriilor de cititori incompatibili cu cartea sa, dar e adevărat că tipul de personaje, ironia, umorul absurd ori negru, bogăția de referințe culturale și literare – reale, inventate sau parafrazate –, dinamitarea consecventă a cursivității narative, de multe ori în interiorul aceleiași fraze etc. presupun, ca să fie gustate, receptivitate față de literatura unor vechi maeștri ai absurdului, precum Alfred Jarry sau Urmuz.

Din capul locului, cititorul trebuie să renunțe la ideea că are în mână o carte obișnuită. După trăsneala imperturbabilă din prologul de un umor negru debordant dedicat descrierii unui joc fantezist, „Mătrăguna”, apariția comisarului Corcodușă așază definitiv lucrurile: „Comisarul Corcodușă se împiedică și căzu. Când fu la pă­mânt, își dădu seama că nu se împiedicase, ci alunecase. «Noroi de capitală…», mormăi înciudat comisarul. Dușmanii erau pe‑aproape. Se făcu mic de tot și printre oamenii din piață o luă de-a bușilea spre un magazin de confecții. Ajuns la magazin, ieși dinăuntru și o întrebă pe vânzătoarea care spăla geamurile dacă văzuse un individ cu părul lung și fără mustață. «Au trecut pe aici câțiva indivizi fără mustață, dar cu părul scurt.» Comisarul Corcodușă își scoase pistolul și sparse o mână de nuci de Vrancea. Clar, trebuia să fie prudent, banda de spărgători era pe urmele lui, iar Fahid își tăiase părul ca să nu mai fie recunoscut”.

E vorba deci despre o parodie și, narând mai departe aventurile internaționale ale comisarului Corcodușă, confruntat cu gangsteri, mafioți, spărgători, contrabandiști, femei fatale, traficanți de droguri etc., autorul deconstruiește premeditat orice structură posibilă. Căci nu de aventuri propriu-zise este vorba în carte, ci de gesturi hilare de aventuri. Așa cum menționează și A.G. Secară, cel care semnează o postfață pentru „cititorii nedumeriți”, toate rezumatele care precedă capitolele sunt ironic fanteziste, n-au nici o legătură cu conținutul textelor de sub ele. Totul este absurd și suprarealist. Comisarul își ascunde armamentul greu cu care este dotat sub un șervețel de hârtie; altădată, înconjurat de bandiți, își evocă sentimental copilăria tristă și toți încep să plângă; intrat în vila unor mafioți, își face o omletă și o aruncă la gunoi, apoi leagă o conversație savantă cu gardianul de securitate pe tema „insalubrității axio­melor excluse pe drept din teoria mulțimilor restrânse a lui Bouchanak & Baradusa Jr.”; bandiții pe care-i urmărește, zece la număr, îl așteaptă cuminți într-un restaurant, îl conving să joace poker și îi cer cuviincioși să le dea voie să trișeze. Mai târziu, ca să-și piardă urma față de alți dușmani, lucrează o săptămână ca „învățătoare suplinitoare și în timpul liber cântă la tubă într-un bar de noapte”. Pe urmă, anchetând o crimă la Veneția, comisarul descoperă victima: un bărbat ciuruit de săgeți care ține într-o mână un abajur și în cealaltă un paratrăsnet și care cu ultimele forțe murmură că „stilul administrativ sau cum îi mai spune lasă de dorit la Veneția”. Umorul unor asemenea secvențe și al multor altora este de cea mai bună calitate.

Comisarul dispare sau nu (conform știrilor contradictorii ale agențiilor de presă) într-un accident aviatic și are o fiică, „o tipă fantastică”, a cărei descriere acumulează elemente grotești, însă cu mai puțin haz decât în cazul lui Corcodușă: „fața îi era completată de un smoc de păr ce-i creștea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporționat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbați voinici o puteau cuprinde, dar doar atât), iar mâinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalații petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea și două chestii care semănau cu două budane”. Și ea se luptă cu mafioții, însuflețită de o cauză dreaptă: să-și răzbune tatăl.

În secțiunea următoare, prin intermediul unui fel de mise en abyme, autorul, internat într-un sanatoriu, este obligat de editori să reia aventurile comisarului Corcodușă cu recomandarea: „să fie ceva în genul lui Cioran, Eliade, că asta se caută”. Și urmează alte aventuri internaționale în Arabia, Franța și Rusia, dar absurdul gesticular nu mai are prospețimea din prima parte. La drept vorbind, autorul și-a epuizat și personajul, și originalitatea stilistică în prima sută de pagini ale cărții.

Rămânând însă la aceste o sută de pagini, trebuie spus că în cartea lui Adrian Buzdugan există multe dintre ingredientele necesare unei proze de divertisment sclipitoare: umor, inventivitate, aplomb, dialoguri vii și naturale, plasticitate. Așa încât A.G. Secară are dreptate când spune că „voia bună, binedispunerea sunt garantate”. Dar, în treacăt fie spus, greșește când supralicitează didactic: „Și veți înțelege cu siguranță câte ceva despre diferența dintre literatură (care rimează bine cu maculatură deseori) și arta cuvintelor… Sau despre neoavangardism”.

Chiar așa?! Acest agregat absurd și amuzant este original, desigur, dar nu-i șocant prin noutate. Dimpotrivă. Alfred Jarry și Urmuz, deja amintiți, au scris în același gen cu mai bine de o sută de ani în urmă și cu consecințe într-adevăr importante asupra reînnoirii literaturii. Așa încât, după dadaism, futurism și suprarealism, după teatrul absurd ionescian, după noul roman francez, după literatura beat etc. etc., care au demolat pe rând mai toate poncifele literare, comisarul Corcodușă nu mai are cum să fie un personaj avangardist, de la care să se poată învăța ceva despre literatură. Dar rămâne o prezență simpatică, un fel de inspector Clouseau, din filmul lui Blake Edwards, Pantera roz (1963), în variantă românească.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe