Poeme

Paul Vinicius Publicat la: 27-08-2015

ce știi tu?

vezi? –
la tine e simplu:
bei un pahar cu vin și pleci
la culcare.

în timp ce carnea mea devine o anatomie apăsătoare
în care trei puștoaice își tot răcoresc și hârjonesc picioarele
în mine
ca într-un pârâu de munte.

și din trei ceruri deodată
se apucă să plouă

iar orașul se dizolvă
ca o jumătate
de pătrat
de zahăr cubic
în timp ce vinul roșu
dinaintea mea
e un domn în negru
cu mult mai singur decât mine.

așa că te întreb din nou:

chiar:
ce știi tu?

 

***

administratorul privește prin dioptriile lui sincere
fațada răpciugoasă a blocului
ca pe o băbuță pitică
înhămată la o lubeniță uriașă
de parcă ar târî și piața
după ea.

e o după-amiază dulce-acrișoară de vară
care i se furișează plăcut pe sub cămașă și de acolo
pe sub bătătoarele de covoare
animă chiloții colorați întinși pe frânghii
la uscat
în balcoane.

e marți e zi de plăți la întreținere
iar el
administratorul
mai că se simte aplaudat
atunci când cască precum dresorul o gură de crocodil
ușa blocului

chiar dacă i-or sări toți cititorii-n cap
conștiința lui veșnic trează
e deja hotărâtă:
tot o să-l execute pe poetul cartierului

care nu numai că-i restant
și-i răspunde la „bună dimineața” cu „noapte bună”

însă
mai zilele trecute
l-a surprins
aruncând cu avioane de la etaj

confecționate din facturi la electricitate.

 

între ceea ce par a fi și ceea ce
solzos
înoată în mine

dacă i-aș lua în serios
m-aș lăsa de fumat și băut

și
cu siguranță
de mâncat futut citit ziare sau zgâit la televizor.

dacă i-aș fi luat în serios
i-aș fi transmis tinerei mele mame
prin sugestie
concentrându-mă până la durere până la țipăt până la spaimă
să mă avorteze din vreme

să nu mă mai doară să nu mă mai bucure
să nu mă mai copleșească
să nu mă mai atingă
nimic.

să mă fi împachetat apoi cu duioșie
într-un poem extrem de scurt și
să mă fi lăsat să dansez singur cu o apă răpitor-curgătoare
până la albastrul unei mări

de unde
peste ani
s-ar fi putut meșteșugi
din mine
plăsele de sidef
pentru briceagul vreunui puști ciufulit
care să hoinărească printre sânii verzi ai unei păduri
despletind-o cu puterea și nevinovăția surâsului lui
așezat ca un scut
dinaintea cărnurilor gotice ale tristeții mele
de-a nu fi existat
decât în viitorul altcuiva.

cineva
care mi-ar fi mângâiat uneori gânditor sideful
neștiind de unde-i vine
acea albastră
copleșitoare tristețe

mai ales seara
când câinii caută luna

ca pe o carne sfântă

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe