Bunul băiat rău (II)

Claudiu Komartin Publicat la: 27-08-2015

Momentul Ninsorii electrice coincide cu perioada de început, de afirmare (încă timidă) a noii generații: Petru Romoșan (în 1977) și Emil Hurezeanu (în 1979) debutează precoce, însă pe acești doi poeți cred că îi citim astăzi mai curând ca pe niște verigi între promoția echinoxistă a lui Ion Mircea și Dinu Flămând și noua direcție, tot mai clar conturată în prima parte a anilor ’80.

„Am lăsat baltă orice încercare de a atinge perfecțiunea”, clamează Coșovei în Ninsoarea electrică și, privit la mai bine de 35 de ani distanță, versul său are valoarea unui statement poetic al unui tânăr autor năvalnic și temperamental. Distanța de la „Lecția despre cub” a lui Nichita Stănescu la acest vers programatic al lui Coșovei este, în fond, distanța de la 60-ismul canonic la 80-ism. Într-un poem ca „Îngerul îmbrăcat în civil” sau în cunoscutul „Bunicul «entre deux guerres»” (care păstrează ceva din avântul „Libertății de a trage cu pușca” al lui Geo Dumitrescu), Coșovei intră de mai multe ori în dialog cu Nichita Stănescu, acel maestru și prieten generos, cu două decenii mai vârstnic, ce aprecia încă din 1978 în versurile junelui confrate „o imensă și înaltă puritate dură”.

Însă diferențele dintre cei doi sunt deja clar marcate – felul în care Coșovei construiește metafora (chemând ecouri din avangardismul redescoperit după o jumătate de secol), frivolitatea și nonșalanța pe care le degajă versurile sale întâlnesc o dispoziție elegiacă („Totul s-a șters/ totul s-a uitat/ totul a trecut totul/ totul, numai marea fotografie/ are o gaură în frunte astupată cu hârtie de ziar…”) și o nostalgie disimulată în limbajul tehnic al „epocii” („Știu, știu că totul e foarte târziu,/ că totul se zbate între două discuri electrostatice,/ dar ce-mi spuneți voi?/ Îmi arătați o alcătuire de roți dințate/ și pârghii și-mi spuneți:/ Iată, aceștia sunt părinții tăi…”), fie că e vorba despre poemele în care își fac apariția figura tatălui sau a bunicului, fie în poemele mai apăsat erotice („Sunt și eu un june”, din Aer cu diamante), „băiețoase” (după cum le-a etichetat cândva Marin Mincu).

Apoi: „Mă duc la vânzătorul de ziare și-i strig:/ «spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog»,/ (nimic, doar aceleași ere glaciare rostogolindu-se între/ două îmbrățișări ale oamenilor din caverne);/ vin ziarele de seară,/ alerg și-l întreb: «ce mai e nou, te rog/ ce mai e nou, spune-mi…»”. Alergând după noutate, după acele news of the universe despre care scria Robert Bly, tânărul poet manifestă o conștiință poetică ce-l apropie și mai mult de poeții americani ai Beat Generation și San Francisco Renaissance (în special Kerouac și Ferlinghetti, mai degrabă decât Ginsberg, care va avea o influență de neocolit asupra poeziei tânărului Mircea Cărtărescu), iar muzica acestei poezii se ascultă cel mai bine ca o combinație de blues și romanță valahă de sfârșit de secol.

În plus, toposurile favorite ale tânărului poet sunt provenite adesea dintr-un alt spațiu cultural, pe care îl cunoaște prin intermediul literaturii americane, dar îl cutreieră cu nerv și, uneori, cu ostentație: „Noaptea, lângă autostrada strălucitoare,/ luminile orașului par un imens computer/ calculând ecuațiile mărunte ale apartamentelor cu apă caldă –/ balcoane și ferestre/ camuflate de rufăria goniometrică a unui/ sezon mort și inabordabil…” („Zgomotul și furia”). E, probabil, pentru prima dată când în poezia postbelică scrisă în limba română apare atât de clar conjuncția între o lume a autostrăzilor și a computerelor, a benzilor rulante și a „marii fotografii a secolului”, pe de o parte, și realitatea imediată, concretă a lumii comuniste cu „sezonul” său „mort”, „cartiere de zgură” și „cantine vechi, părăsite”, dar și cu profiterolul „mâncat la cofetăria din colț”.

Încordat și jucăuș, etern îndrăgostit și citadin sarcastic, tratându-și angoasele în regim ironic („Ah, minunatul absurd, frumosul absurd/ al lumii contemporane!”, exclamă într-un poem din 1,2,3 SAU…), Coșovei rămâne mereu inventiv și cu o certă înclinație spre spectacular, fiecare poem fiind cu necesitate doldora de imagini scăpărătoare, construite dintr-o abundență verbală caracteristică, până la urmă, tuturor poeților din grupul „Aer cu diamante”. Volumele care urmează în anii ’80 și prima parte a anilor ’90 (Cruciada întreruptă, Poemele siameze, În așteptarea cometei, Bătrânețile unui băiat cuminte) sunt imense cataloage de imagini spontane și dezvoltate, uneori luxuriante și exaltate, alteori insinuante și dezolate, având însă întotdeauna însușirea de a-și proiecta cititorul într-un univers plin de vervă și „acțiune”, în care își face de cap „băiatul cel rău care a pus – în sfârșit – mâna pe chibriturile casei./ (…) cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,/ cel care hrănește cu ziare vechi păsările orașului –/ (…) cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,/ sertarele smulse” și care, prin energia convulsivă a versului său, face „să se bâlbâie moartea” atunci când „toți ai casei dorm și visează” („Bad boy”).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe