Arta de a (nu) scrie un roman

Maricica Munteanu Publicat la: 27-08-2015

Romanul de debut al lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, pune în scenă povestea unui alcoolic, scrutând crizele de sevraj, delirul și încercările sale repetate de a reveni pe un făgaș normal. Dar povestea romanului este în permanență întretăiată de reflecția privind scrierea romanului, intersectarea celor două tipuri de discurs nefăcând totuși notă discordantă. Povestea personajului se trans-subțiază în chip firesc în metanarațiune, interogațiile, crizele existențiale, stările delirante prin care trece acesta devenind în același timp probleme de construcție.

Romanul sondează psihologia alcoolicului din timpul recuperării, surprinzând încercarea acestuia de a reface punțile cu lumea și de a găsi reperele identitare prin care să reușească să se definească în afara stigmatului autoimpus de om bețiv. Este un personaj lipsit de identitate, fără nume, fără repere temporale, cantonat într-un „mai-mult-ca-prezentul”, fără date biografice (nici măcar nu are buletin). Asemănându-se cu eroul lui Italo Svevo (îmi amintesc că și Zeno încearcă să se lase de fumat, fiecare țigară fiind „ultima”), personajul lui Fulaș are, la rândul său, o „conștiință” care percepe realitatea nu în mod direct, ci în volute, de unde și sentimentul inadecvării, al absenței din viața reală. Problema pe care o frizează acest „om fără însușiri” ține de imposibilitatea de a-și redobândi viața în lipsa unui trecut ce exclude experiența alcoolismului: „Eu, neavând o viață așa cum aveți voi, prefer să tac despre mine și să vorbesc despre lucruri din afară. Nu am ce povesti, asta e toată povestea. Vreți neapărat să vorbim despre nimic? Chiar ăsta e scopul vostru aici, să discutăm despre lucrurile care nu există?”. Personajul acționează, în același timp, ca un turnesol pentru meditația asupra posibilității scrierii unui roman despre nimic. Dacă existența sa nu este decât o serie de acte ratate, ce nu pot încapsula „povestea vieții mele”, în același mod, nici romanul nu se poate construi în lipsa a ceea ce Forster numește story. Nu întâmplător personajul însuși se ipostaziază în autor de roman, încercând să-și povestească viața. Proiectul va eșua însă, romanul va rămâne nescris (un nou act ratat), la fel cum personajul nu va reuși niciodată să-și ducă la capăt biografia: „Niciodată nu aș putea fi un personaj valabil dacă s-ar apuca cineva să scrie un roman despre aiureala asta de viață a mea”, va spune el la un moment dat, sugerând neputința de a crea din nimic atât în viață, cât și în literatură (în mod ironic, romanul se scrie chiar cu „aiureala asta de viață”).

Obsesie flaubertiană, în fond, cartea despre nimic pune în valoare stilul scriiturii în detrimentul firului narativ, arhitectura romanului fiind în defavoarea tramei. Cu toate acestea, romanul lui Fulaș reușește să concilieze cele două dimensiuni, iluminându-le reciproc. Astfel, sunt integrate diverse stiluri, de la maniera minimalistă, caracterizată prin viteză și concizie, cu fraze aproape gâfâite, până la fluidizarea textului, printr-un soi de stream of consciousness, îmbinând „limbajul golănesc” cu discursul metatextual și referința livrescă, alăturând mostre de poezie avangardistă cu divagația eseist-filosofică. Rezultatul este o polifonie de stiluri, numai că – și aici mi se pare ingenios Fulaș – această aglutinare pestriță nu traduce și o pluralitate de voci, romanul fiind o narațiune la persoana întâi, astfel încât limbajul cameleonic este atribuit unui singur personaj, „maximul matematic și logic al egoismului la nivel narativ”. Este un caz de „schizofrenie textuală”, cum foarte bine spune Fulaș într-un interviu acordat lui Andrei Judeu, ce produce un efect de telescopare a stilurilor, derutându-l și persecutându-l pe cititor. Dar această găselniță stilistică nu este realizată în chip gratuit, fiind corelată cu trăirile și stările personajului, la rândul său o natură scindată, de unde și impresia copleșitoare de autenticitate despre care vorbește și Octavian Soviany pe coperta a patra. Fulaș respinge arta pentru artă, „o justificare pentru faptul că nu ești în stare să produci nimic” (îmi iau libertatea de a-l „suspecta” pe autor dincolo de masca personajului), romanul fiind privit drept experiență de viață, al cărui rost constă în perturbarea existenței, scelerarea logicului și a convențiilor. De aceea, între experiențele-limită ale personajului și această coliziune a stilurilor despre care am amintit există o unitate de sens. Până la urmă, nu-i așa, limbajul îl definește pe om (și nu întâmplător este citat Wittgenstein ca motto al romanului), impunându-i limitele sale.

Arta romanului, așa cum transpare la Cristian Fulaș, pune în valoare armonia constitutivă a diverselor elemente ce intră în compoziția sa – stil, acțiune, personaj –, fiind imposibil a diseca romanul în „fâșii” fără a găsi punctul nodal în care acestea se întretaie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral