Camera de copil din farmacie

Ana Ionesei Publicat la: 27-08-2015

În miezul verii, mi s-a întredeschis una dintre porțile proustiene la care am bătut o bună bucată de vreme. În Captiva, vol. 2, memoria apare asemănată cu o farmacie, în care se găsesc deopotrivă leacuri și otrăvuri (În căutarea timpului pierdut, X, Editura Minerva, 1971, p. 325), iar acestea din urmă se pot preschimba în primele (Partea dinspre Guermantes, 2/VI, Editura pentru Literatură, 1969, p. 110).

La Palatul Széki din Cluj-Napoca funcționează și acum o farmacie din secolul al XIX-lea, cu mobilierul original, astfel că pe friza dulapurilor apar înscrise funcțiile încăperilor: receptura, laboratorium, officium. Mi-am pus întrebarea: dacă memoria este o farmacie, poate fi conceput un spațiu analog al imaginației?

„Iepurele” meu a sărit de unde nu mă așteptam, și anume din Scrieri despre teatru, de Tadeusz Kantor, volum apărut anul trecut la Editura Creiron din București, în colaborare cu Fundația „Camil Petrescu” și revista Teatrul azi. Regizor, profesor, scenograf și pictor, Tadeusz Kantor (1915-1990), unul dintre cei mai de seamă artiști plastici polonezi ai secolului XX, este fondatorul teatrului avangardist CRICOT 2 (1955), recunoscut pentru teatrul zero (1963), teatrul întâmplărilor (1976), teatrul imposibil (1973) și teatrul morții (1975).

În manifestul intitulat „Locul teatral”, Kantor lansează dificultatea definirii dimensiunii spațiale a amintirii, configurând posibilitatea unei „camere” aparte în memorie: „Iată camera copilăriei mele,/ pe care o aranjez încontinuu până la capăt,/ și care încontinuu moare. (…) camera nu poate fi adevărată, adică să existe în timpul nostru − pentru că trebuie să fie o cameră în MEMORIE, în AMINTIRE, pe care o aranjăm încontinuu de la capăt și care încontinuu moare. Care «pulsează». Pentru că așa e structura reală a amintirii!”.

Aici a sărit propriu-zis „iepurele” meu: în schema lui Proust a memoriei-farmacie, memoria poate fi asimilată cu receptura și imaginația cu laboratorium, iar dacă am reuni camera copilăriei kantoriene cu memoria-farmacie à la Proust, am obține o cameră de copil într-o farmacie. Pentru a se întrupa, o asemenea ipoteză fantastă reclamă extrem de simpla și geniala „rețetă” kantoriană care, prin extinderea noțiunii de realitate și conceperea memoriei drept (unică) realitate, permite întoarcerea timpului trecut, în spațiul privilegiat al scenei: „TIMPUL guvernează lumea SCENEI,/ acolo funcționează legile nopții și visului,/ legile OGLINZII și POEZIEI…/ Mergem înainte spre viitor,/ adâncindu-ne simultan în teritoriile/ TRECUTULUI, adică ale MORȚII. EU…/ Sunt compus dintr-un șir nesfârșit/ de personaje…” („Eu − în numeroase personaje”, în Să piară artiștii).

Una dintre premisele-cheie ale vizionarismului kantorian este aceea că imaginația infantilă irumpe în ciuda sărăciei realității. Copilul își deapănă povestea fără început și sfârșit, acordând o funcție magică celor mai banale obiecte și decoruri casnice. În schița „Ascunzători” din volumul Copilărie berlineză la 1900 (Editura Humanitas, București, 2010, pp. 90-91), Walter Benjamin surprinde modul în care copilul își transformă casa într-un „arsenal de măști”, prefăcându-se chiar în obiectul în spatele căruia se ascunde.

Decorul acelei „cămăruțe sărace a Imaginației”, cum o numește Kantor, nu rămâne un simplu fundal static, ci se supune forței modelatoare a imaginației. Jocul și repetarea, prin gratuitatea lor, sunt condițiile de posibilitate ale dinamitării limitelor realității, respectiv ale accesului la un timp și spațiu absolute. Kantor subliniază acea calitate de esențializare a memoriei copilului, care, păstrând un singur element caracteristic pentru o figură sau situație, din multitudinea de imagini și clișee ale realității, „alege artistic”.

În Noaptea de Sânziene, Eliade conturează o apologie a Spectacolului, considerat „marea beatitudine supra-temporală care ne este îngăduită” (p. 133), iar Ștefan Viziru se retrăgea în Sambo, „camera secretă”, spațiul paradiziac unde chiar Timpul curgea altfel, dând la iveală un alter-ego socotit cel autentic.

Dintr-un salt în altul, iepurele din farmacia lui Proust s-a plimbat prin Camera Copilăriei lui Kantor, a poposit în Sambo și, tam-nisam, a nimerit în preajma lui Kafka: „Fiecare om poartă în el o cameră. Acest lucru poate fi verificat chiar cu urechea. Dacă e cineva care merge repede și stai să-l asculți, de pildă noaptea, când totul în jur e cufundat în liniște, auzi, bunăoară, zăngănitul unei oglinzi de perete, insuficient fixate, sau umbrela” (Franz Kafka, Scrieri postume și fragmente, vol. I, Editura Rao, București, 1998, p. 179).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe